Pun câteva poze făcute miercuri seară, atâta tot:
Culorile toamnei în Herăstrău
Duminică dimineaţă, de cum am văzut că e frumos afară, am ştiut care va fi una din ţintele zilei: un parc. Pentru că era păcat să ratăm aşa minune de culori numai bune de fotografiat. Aşa că am purces spre Herăstrău înarmaţi cu camera foto şi curioşi de ce vom vedea odatî ajunşi la faţa locului. Parcul arăta minunat, nu era lume prea multă, însă culorile îţi tăiau respiraţia. Nu ştiu să mai fi văzut un noiebrie atât de generos în a oferi culori de toamnă autentică.
Nu am prea multe cuvinte de adăugat, voi lăsa fotografiile să spună cam cu ce ne-a întâmpinat marele parc bucureştean. De asemenea, nu voi pierde ocazia să nu remarc apariţia (de la ultima mea vizită acolo) a unui mare acvariu unde copiii de toate vârstele îi pot vedea în mediul lor natural pe fraţii şi vecinii lui Nemo. Intrarea este 30 de lei de adult şi 27 de lei de copil, dar am înţeles că merită fiecare bănuţ (noi n-am intrat, eram spre finalul vizitei în parc şi trebuia să ne întâlnim cu nişte prieteni dragi).
Hai, vă las cu pozele, vă aştept cu comentarii, v-am pupat! 🙂
Un cadou cât o pasiune
Demult, undeva prin anii ’80 am primit, nu mai ştiu cum, de unde sau de la cine un aparat foto SMENA rusesc.
Am iubit aparatul ăla cam mult pentru un simplu obiect ce era până la urmă. Cu el am făcut primele fotografii, el m-a învăţat să privesc lumea printr-un obiectiv de cameră foto.
Anii au trecut şi printr-o împrejurare oarecare am avut în folosinţă (fără însă a-mi putea vreodată revendica proprietatea exclusivă asupra lui) un Nikon D40.
A fost momentul în care am devenit nikonist (şi aşa am rămas de atunci). Tot de atunci, mai exact din momentul in care a trebuit să mă despart de acel D40, am visat la momentul în care voi avea Nikonul meu. Şi urmăream piaţa, urmăream evoluţia noilor camere, urmăream preţuri. Am mers şi la un curs de fotografie în vara asta, am învăţat acolo despre Photoshop, Lightroom, lumini, expunere, diafragme, cadre şi alte detalii.
Cu puţin înainte de respectivul curs am intrat în posesia unui Fuji (l-am primit de la cineva care îmi datora nişte bani, drept contravaloare a datoriei). Mi-a părut bine pe de-o parte, pentru că puteam să încep să-mi pun în practică cele învăţate, însă rău pe de altă parte pentru că părea că visul de a deţine Nikonul propriu şi personal se îndepărtează…
Numai că, în ultima perioadă, odată cu apropierea zilei mele de naştere, au început să apară pe piaţă oferte bune la aparate Nikon. Părea că ceva-ceva se conturează… Până când, vineri după-amiază, am “prins-o” pe Ciupercutza la… F64, exact în momentul în care semna factura de achiziţie a ceea ce avea să fie noul meu aparat foto Nikon: D3100!!!
Aşa am fost de fericit încât nu am ştiut cum să reacţionez, îmi venea să încep să mă joc cu el, să strig tuturor fericirea mea, să ies pe stradă cu el la gât, Mr. Bean style, să mă laud arătându-l oricui ar vrea sau nu să mă vadă :).
Sâmbătă am ieşit în parc, am făcut ceva poze, am pus câteva pe Facebook, pun ceva şi-aici odată cu ultimele cuvinte din acest post: THANK YOU DEAR!
Am fost acolo – Rodos
Dragii moşului am ajuns şi în cel mai sudic punct de pe planeta asta de pana acum pentru mine – Rodosul!
Nu ştiu de unde să încep, aşa că o iau metodic.
Plecare de pe Otopeni (care începe să arate din ce în ce mai mult ca un aeroport adevărat după extinderile din ultima vreme) la 17:45 cu Aegean Airlines. Nu mai zburasem cu ei, nu mi-a fost teamă de surprize, ba chiar am avut surprize plăcute şi apropos de trataţia din timpul zborului (sandwich + suc la alegere + cafe/ceai + un fel de baton cu susan + biscuiti umpluţi cu ceva miere sau aşa ceva).
Zborul a fost uşor, panorama încântătoare, am reuşit nişte poze de sus ale Dunării şi ale insulei Tasos cu telefonul pe care le împart aici cu voi:
Ajunşi în Rodos după doar o oră şi jumătate de zbor am fost preluaţi de autocarul pus la dispoziţie de agenţia prin care am luat biletele şi după vreo oră eram în hotel. Hotelul Blue Sea Beach Resort, situat pe plaja din Faliraki, este un hotel de 4 stele căruia nu prea am avut ce-i reproşa. Noi am ales varianta demipensiune pentru că suntem plimbăreţi şi pentru că nu ne vedeam vegetând 7 zile într-un singur loc.
Şi bine am făcut, pentru că pe insulă ai ce vedea, de la oraşul – capitală Rodos până la plajele întinse din Faliraki sau până mai jos în sud la fierbintele Lindos.
Insula e plină de hoteluri şi spaţii de cazare, criza nu pare că e la fel de acută ca pe continent, se simte o oarecare scădere, însă cum principalii turişti sunt cei nordici, francezi, ruşi, englezi sau germani, problemele cu banii sunt mai mici.
În mod normal îţi poţi închiria o maşină la preţuri bune (un Corsa nou e undeva în jur de 25 de euro pe zi) şi astfel poţi avea independenţă şi eficacitate în a vizita cât mai mult. Noi nu avem (încă) un carnet de şofer (lucrăm la asta), de aceea ne-am bazat pe transportul în comun care merge ceas, sunt autobuze cu aer condiţionat care trec la 20 de minute în timpul săptămânii şi la 30 de minute în week-end. Costurile, din punctul de unde am stat noi, variau în funcţie de destinaţie între 1 euro şi 2,4 sau 4,5 de persoană.
Cel mai mult, 4,5 euro ne-a costat drumul spre Lindos, un orăşel tipic grecesc, foarte frumos conservat, care se află la poalele unui munte în vârful căruia se înalţă semeaţă o fortăreaţă medievală construită în jurul unei acropole de 2000 de ani. E foarte cald în Lindos datorită faptului ca fiind adăpostit într-un golfuleţ, nu prea adie briza, de aceea trebuie vizitat dimineaţa foarte devreme. Vă dau mai jos câteva mostre de Lindos:
Şi-acum să vorbim despre mare, că doar d-aia am ajuns la capătul lumii.
Insula este scăldată la est de apele linistite si limpezi ale Mediteranei, pe când la est ea este răvăşită de valurile furioase ale Egeei. Este insula cu plaje la două mări deci! Partea de est, cea pe care am stat şi noi, are parte de plaje late şi întinse cu nisip foarte fin. Pe partea de vest, deşi e mai spectaculos, nu ai deloc plaje cu nisip, ci doar cu pietriş. Deşi au încercat să acopere acest neajuns cu hoteluri de primă mână, precum Sheraton sau Hilton, turiştii care în majoritate îşi închiriază maşini, fac plajă ori în Faliraki, ori în Kalithea, ori în Lindos, ori în Prasonisi (pe coasta de est).
În oraşul vechi vei avea revelaţia vieţii, e un fel de Sighişoara dar de 3-4 ori mai mare, e un oraş medieval perfect conservat şi locuit. E plin de străduţe mici care se întretaie perpendicular, are piaţete cochete din loc în loc, e plin de taverne unde poţi mânca la preţuri bune.
Oraşul nou pe de altă parte mi-a oferit surpriza unui oraş cochet, tipic grecesc, asemănător Salonicului, unde magazinele locale alternau cu magazine de fiţe din toată lumea.
Am mâncat la taverne de tot felul (cu costuri în jur de 20 de euro pentru 2 persoane), am umblat să vedem şi să de umplem ochii de locuri, peisaje şi mare!
Majoritatea tavernelor au WI-FI gratuit, ceri parola şi ţi-o spun, astfel ajungi să postezi direct de la buza plajei fotografii obraznice cu marea prietenilor terminaţi de căldură de acasă.
Am admirat faptul că grecii erau organizaţi la amănunt din punct de vedere al modalităţilor de a lua bani de la turişti, acolo oricine vorbeşte o limba-două în scopul de a se înţelege cu turiştii.
E plin de ruşi, fapt care m-a iritat la culme, nu pentru că am ceva special cu ei, ci pentru că auzul limbi lor îmi face pielea de găină şi pentru că sunt extrem de rudimentari, neciopliţi şi plini de ei, fără o bază reală. La noi asemenea oameni se numesc “melteni” şi am impresia că pentru ei s-a inventat cuvântul pentru că îi defineşte perfect!
Dacă nu ai masa asigurată la hotel (noi am avut mic dejun şi cină, dar nu ne-am folosit de facilitate mereu), în Grecia poţi plăti pe o masă cu un fel principal şi o băutură în jur de 20 de euro.
Sunt foarte cinstiţi, lumea îşi lasă haine, prosoape, telefoane pe plajă şi nu se atinge nimeni de nimic.
Am fost foarte uimit că o ţară care câştigă enorm din turism (fiecare serviciu se plăteşte), este în situaţia economică a Greciei! Au totul organizat în aşa fel încât dacă la un moment dat realizezi că ai nevoie de ceva (de la informaţie până la toaletă), rotind ochii găseşti ceea ce cauţi! Evident ca nimic nu e gratis, de aceea spun că au încasări uriaşe.
Nu vreau să mai lungesc acest post, vă las cu ceva poze de-acolo:
Cam ăsta ar fi rezumatul-rezumatului, nu am cum sa povestesc o săptămână într-un post, probabil am să revin punctual pe viitor.
Dacă vreţi o recomandare sau un sfat, eu v-aş trimite în Rodos aşa cum aş pleca şi eu acum înapoi, deci treceţi-l pe lista voastră de vacanţe dacă nu l-aţi bifat încă!
Hai, v-am pupat! 😉
Frăguţa sălbatică
Dacă anul trecut inauguram categoria cu un ciorchine de cireşe de mai (de care anul ăsta nu am prea văzut prin pieţe), anul acesta vă ofer o frăguţă.
Dar nu orice frăguţă, ci una sălbatică şi nu orice fotografie cu frăguţe ci una făcută de mine acum vreo săptămână.
Mai mult, vă voi da două variante ale resepectivei fotografii, una normală, şi una “puţin” prelucrată. Sper să vă placă iar eu promit să mă perfecţionez! 🙂
Şi-acum vă las, sunt în linie dreaptă cu pregătirile pentru vacanţă! A, nu v-am spus?! Plec în Rhodos! O să încerc să mai scriu şi de-acolo, deşi nu garantez, dar la întoarcere sigur voi prezenta un raport detaliat!
Hai, v-am pupat! 😉
Pascale
N-am stat să mă plouă în Bucureşti de Paşte, am mers la Piteşti să fiu răsfăţat de maică-mea. Nu m-am dus cu aşteptări apropos de oamenii pe care aş putea să-i întâlnesc, poate de aceea m-am simţit atât de bine cu cei cu care s-a nimerit să mă (re)găsesc prin oraş.
Oraşul nu mi-a părut că arată mai bine ca altădată cum e normal dacă vrem progres, ba din contră… Străzile sunt praf, primarul care probabil a fost pe la toate partidele nu pare că circulă cu maşina prin oraşul păstorit, dar nu pare că merge nici pe jos.
Spun asta pentru că dacă ar merge cu maşina ar face ceva apropos de gropile din asfalt prezente cam peste tot, iar dacă ar merge pe jos ar fi sfâşiat de câinii care mie mi se pare că s-au dublat sau triplat ca efectiv din decembrie de când am fost ultima oară acolo.
Am ajuns duminică seară acasă tremurând ca varga după ce a trebuit să traversez curtea blocului printr-un “tunel” de maidanezi care mă lătrau feroce cu colţii la vedere. Cred ca nu sunt muşcat la această oră de ei datorită Paştelui şi al babelor care hrănesc bestiile respective. Şi cum bestiile erau sătule, de ce să se mai complice cu mine?!
Revenind la senzaţia de bine pe care am încercat-o totuşi cât am stat acolo, ea a fost dată pe de-o parte de vremea care a fost caldă şi doar cu câteva reprize de ploaie slabă, iar pe de alta de sentimentul că vara se apropie, lucru probat de imaginile următoare, imortalizate în superba grădină a mătuşă-mii:
[nggallery id=2]
În rest – numai de bine, ca toată lume am stat cu familia la masa de Paşte, am încercat să nu abuzez de mâncare, dar tot am ajuns în Bucureşti sătul şi cu stomacul sensibil obişnuit să mănânce cam mult, lucru de care sunt determinat să-l dezvăţ!
M-am întors cu poftă de vacanţă fiind conştient că de azi trebuie să mă regrupez şi să reîncep treaba. Drept pentru care iată-mă, fresh şi voios!
Hai, v-am pupat! 😉