Un cadou cât o pasiune

Demult, undeva prin anii ’80 am primit, nu mai ştiu cum, de unde sau de la cine un aparat foto SMENA rusesc.

 

Am iubit aparatul ăla cam mult pentru un simplu obiect ce era până la urmă. Cu el am făcut primele fotografii, el m-a învăţat să privesc lumea printr-un obiectiv de cameră foto.

Anii au trecut şi printr-o împrejurare oarecare am avut în folosinţă (fără însă a-mi putea vreodată revendica proprietatea exclusivă asupra lui) un Nikon D40.

A fost momentul în care am devenit nikonist (şi aşa am rămas de atunci). Tot de atunci, mai exact din momentul in care a trebuit să mă despart de acel D40, am visat la momentul în care voi avea Nikonul meu. Şi urmăream piaţa, urmăream evoluţia noilor camere, urmăream preţuri. Am mers şi la un curs de fotografie în vara asta, am învăţat acolo despre Photoshop, Lightroom, lumini, expunere, diafragme, cadre şi alte detalii.

Cu puţin înainte de respectivul curs am intrat în posesia unui Fuji (l-am primit de la cineva care îmi datora nişte bani, drept contravaloare a datoriei). Mi-a părut bine pe de-o parte, pentru că puteam să încep să-mi pun în practică cele învăţate, însă rău pe de altă parte pentru că părea că visul de a deţine Nikonul propriu şi personal se îndepărtează…

Numai că, în ultima perioadă, odată cu apropierea zilei mele de naştere, au început să apară pe piaţă oferte bune la aparate Nikon. Părea că ceva-ceva se conturează… Până când, vineri după-amiază, am “prins-o” pe Ciupercutza la… F64, exact în momentul în care semna factura de achiziţie a ceea ce avea să fie noul meu aparat foto Nikon: D3100!!!

Aşa am fost de fericit încât nu am ştiut cum să reacţionez, îmi venea să încep să mă joc cu el, să strig tuturor fericirea mea, să ies pe stradă cu el la gât, Mr. Bean style, să mă laud arătându-l oricui ar vrea sau nu să mă vadă :).

Sâmbătă am ieşit în parc, am făcut ceva poze, am pus câteva pe Facebook, pun ceva şi-aici odată cu ultimele cuvinte din acest post: THANK YOU DEAR!