Trec printr-o perioada precum un sos din bucataria chiezeasaca: dulce-acrisoara.
Am momente in care ma bucur de realizarile profesionale care-mi dau siguranta si echilibrul de care balanta din mine are nevoie, dar si momente in care asist la lucruri triste sau aud de situatii triste prin care trec apropiati.
Am totusi senzatia ca in saptamana care vine, odata cu eliminarea chirurgicala a unei ultime mici bubite, lucrurile se vor limpezi.
Nu am de ce sa ma plang, am un OM langa mine, am o mana de prieteni care sunt acolo, care imi fac surprize placute si cu care uitam cat e ceasul intr-o seara de sambata in jurul unei sticle de vin rosu.
Dar, pentru ca omul e facut sa fie cu visele spre mai mult mereu, am impresia ca pot mai mult, ca vreau mai mult si ca sta in puterea mea sa trec la next level.
Abia astept primavara. Imi va aduce cu ea o vizita la Barcelona. Barcelona cu tot ce inseamna ea, de la plaja lata si infinit de lunga, pana la cosmopolitismul unei zile normale in orasul catalan. Cu un stadion al unui club iubit, cu opere si parcuri geniale ale unui Gaudi. Cu Sagrada care ma asteapta inca din 2010 de cand n-am onorat-o cu o vizita in interior si pana la Montjuïc, semeata inaltime ce strajuieste minunatia aia de oras.
Astea ar fi la sweet. La bitter trec pe lista o inertie la unele persoane din imediata apropiere, la parerea ca incep sa contez din ce in ce mai putin pentru unii, la parerea de rau ca nu reusesc sa incep perfectionarea in fotografie, dar si la senzatia ca as putea scrie mai mult, mai frumos si mai cu insemnatate. La acest ultim punct am o speranta la un colt, speranta care pare sa se materializeze in zilele ce vin. Va voi tine la curent (cred)! 😀
Am scris acest post inainte de plecarea catre #koolhuntoscarparty unde sper sa vad un spectacol total si unde sper ca premiul pentru cel mai bun fim sa fie castigat de Dallas Buyers Club, Sau de Philomena. Sau de Nebraska. Orice numai de 12 Years a Slave nu! 🙂
Hai, v-am pupat! 😉