Un interviu cel puţin ciudat

Se facea că domnul X era, cum spune orice corporatist care se respectă, between jobs.

Evident că omul, cu o experienţă de vreo 7 ani în middle-managementul unei bănci care a făcut restructurări masive, a început sa pompeze cu CV-ul în site-urile de profil.

Azi un interviu, maine un “vă mai sunăm noi”, până când, într-o bună dimineaţă, telefonul îi sună şi o voce serioasă îl convoacă la un interviu pentru postul de… “cadru” la unul din multele “servicii” cu care se mândreşte ţara noastră.

Auzind unde urmează să se prezinte pentru interviu (o terasă din… Piaţa Romană!!!), omul întreabă, zic eu îndreptăţit, dacă nu cumva e o glumă. “Domnule X, dumneavoastră credeţi că nouă ne arde de glume?!” a venit răspunsul de la celălalt capăt al firului.

Tonul securistic al vocii serioase l-a convins pe domnul X şi l-a făcut să accepte, mai mult din curiozitate, provocarea.

Drept pentru care, în ziua fixată şi la ora fixată, domnul X s-a prezentat la interviul-cafea.

La faţa locului, conştienţi de rolul lor în societate, apar un domn şi-o doamnă.

În decursul unei ore pline ce i-a părut o veşnicie, domnul X a fost trecut prin întrebări din istorie, geografie, macroeconomie, politică, întrebări simple sau complicate precum şi întrebări personale-personale, de parcă murise James Bond şi se disponibilizase un post pentru care acum era omul nostru trecut prin furcile caudine.

Simţind absurditatea situaţiei în care se afla, siderat la auzul condiţiei impuse de către intervievatori de a nu fii cumva căsătorit sau în vreo relaţie apropiată cu vreun cetăţean de altă etnie (iubita lui fiind unguroaică din întâmplare), domunul X a răspuns cum a putut mai bine tirului de întrebări şi, pe final, a spus celor doi: “Mulţumesc, nu mă interesează acest post”.

Cei doi s-au uitat unul la altul nevenindu-le să creadă că ar putea primi şi un astfel de răspuns şi au reacţionat spunând: “Domnule X, ţara are nevoie de dumneavoastră şi dumneavoastră refuzaţi să o ajutaţi?!”.

La care omul nostru, dezgustat deja că la 23 de ani de la dispariţia oficială a Securităţii mai există încă practicile viguroase ale acesteia, a răspuns în timp ce-şi plătea cafeaua: “Lăsaţi doamnă, că n-a ajuns România atât de rău încât să aibă nevoie de mine…!”.

Eu concluzii nu trag, vă las pe voi, povestea este reală şi pe cât pare de neverosimilă pe atâta este de tristă… Voi ce spuneţi?

Hai, v-am pupat! 😉

Leave a Reply

©2025 | Copyright by dorinu.ro