Ma uit, eu si intregul popor, la isteria legata de arestarea Elenei Udrea.
Ca e vinovata nu se indoieste nimeni, de la cel cu tzatza-n gura pan la cel cu barba sura, c-asa-i romanul, impartial! 🙂
Ce m-a frapat pe mine, uitandu-ma la imaginile cu care ne-au bombardat absolut toate televiziunile (cred ca si Etno a avut reporter acolo!), nu a fost faptul ca nu s-a schimbat de la o zi la alta, nici ca a facut semne “mafioto-masonice”, desi asta cu semnul a fost ca in zicala aia cu “un nebun arunca o piatra in balta si zece cuminti n-o pot scoate”.
Pe mine m-a frapat cum am reactionat eu, la nivel subconstient, in momentul scoaterii ei cu catuse de la DNA.
Am mai simtit cam acelasi fior acum vreo 25 de ani, pe 25 sau 26 decembrie 1989, atunci cand am vizionat pentru prima oara imaginile de la procesul Ceausestilor!
Nu stiu ce era, ca mila nu era, nici senzatia ca i/li se face o nedreptate nu era.
Era sentimentul acela ca oricat de sus te-ai cocota in ierarhia politica, daca ai tinicheaua de coada, mai devreme sau mai tarziu ti se va infunda! Si cu cat mai tarziu ti se infunda, cu atat e mai grav/tragic.
Pentru ca asta e lectia pe care se pare ca nu vor s-o inteleaga toti amaratii astia plimbati pe la DNA in aceste zile: mai devreme sau mai tarziu va exista cineva, un peste mai mare, care se va infrupta din tine (la propriu sau la figurat), ca asta e legea firii!
Hai, v-am pupat! 🙂
Sursa foto.