Am avut interacţiuni de natură comercială cu multe civilizaţii ca să zic aşa, în ordine cronologică ar fi: ungurii, nemţii, grecii, turcii, francezii, italienii, olandezii.
Asta în sensul că, ajungând în ţările respective, e normal că am interacţionat cu comercianţii de aceste naţionalităţi.
Şi pe unde am ajuns am fost tratat ok, de la bine spre foarte bine, chit că eram tratat foarte corect la nemţi sau olandezi sau că în sud, la turci sau greci nu scapi până nu negociezi.
Iar negocierea e dusă la rang de artă acolo. Asta însemnând că nu eşti jignit, nici ei nu sunt, dar dacă ai nervii poţi scoate nişte preţuri inimaginabile de la ei. Dar pentru asta trebuie antrenament şi îndrăzneală, dar şi plăcere pentru joc.
Pentru că ei nu fac din negociere o confruntare a nervilor, ci o distracţie. Îşi închid magazinul doar pentru tine şi după ce te servesc cu cafea, ceai şi ţigări fac ce fac şi te conving să nu ieşi de acolo cu mâna goală.
Aici nu am întâlnit aşa ceva, ba dimpotrivă. Majoritatea celor ce vând, indiferent ce, încearcă să te tragă pe sfoară cumva. De la restaurante, la malluri unde cârpele au preţuri de parcă ar fi făcute din aur şi pâna la taximetrele care în noaptea de revelion nu plecau dacă nu acceptai un preţ de şase ori mai mare decât preţul unei curse normale.
Cele de mai sus sunt practic o sinteză a ceea ce am tot trăit eu de când mă ştiu pe aceste meleaguri. Şi ca un făcut, vorbind cu cineva despre cum făceau comerţ evreii din Moldova de pe vremea foametei (anii ’50): “Bade Ioane, n-ai bani să plăteşti lucrurile de care ai nevoie ca să-ţi trimiţi copilul la şcoală? Nu-i nimic, ia de la mine ce-ţi trebuie, dacă eu Iţic nu le am pe toate fac rost de la Ştrul, şi matale mi le plăteşti când vei putea”.
Şi ţăranul nostru cumpăra de la el, îi mulţumea cu voce tare şi în gând, practic omul era foarte mulţumit. Ascult eu istoria cu Iţic şi Ştrul ca pe un banc bun, spun că azi la noi aşa ceva n-ai sa mai vezi, râd deci şi plec cu treburi.
Ajung în drumurile mele pe la Domnul Z., cel care are o mică dar bine garnisită papetărie la mine în cartier. Domnul Z. este evreu, poartă cu mândrie Steaua lui David la rever, cinste lui, tot respectul.
Nu o dată mi-a adus obiecte de papetărie la comandă scutindu-mă astfel de alergătură sau timp pierdut. Şi voiam să cumpăr un top de hârtie, nu mare lucru.
Dau să plătesc cu cardul, omul refuză, nu funcţiona POS-ul iar în secunda 2 aud replica pe care a auzit-o Badea Ion în anii ’50 de la Iţic: lasă, dacă n-ai acum, îmi aduci dumneata când ai, nu-i grabă! Am rămas puţin descumpănit, omul a insistat, mi-a pus topul de hârtie într-o pungă şi mi-a pus punga în braţe.
Am ajuns pe seară să-i plătesc, a ţinut să insiste că nu era grabă, dar eu fiind în drum şi fiind şi uituc, ştiam eu că dacă nu ajungeam ieri uitam sigur.
Concluzie:
În România nu îmi amintesc să mai fi păţit aşa ceva. Nu am cum să nu mă întreb cum ceilalţi comercianţi de la noi se chinuie parcă să ajungă în topul nesimţirii.
E păcat, am ajuns să fim cunoscuţi şi recunoscuţi drept hoţomani şi asta nu e bine.
Dar ce să mai spun când americanii ne desemnează preşedintele ca fiind pe primul loc într-un top al proştilor datorită faptului că poartă joia cravată violet după ce vrea să impoziteze vrăjitoarelor veniturile şi acestea îl lucrează cum ştiu ele mai bine, şi anume cu blesteme 🙂 :
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=JsNfSpR1M-Q]