Zilele astea, printr-un concurs de împrejurări, am găzduit-o pe nepoţica mea cea mare la mine acasă.
Frate, greu e să ai grijă de un copil de 10 ani!
Deşi copilul săracu’ e mare, ştie a-şi purta de grijă şi toate cele, tot mi s-a părut greu!
M-am trezit la 7 dimineaţă să mă pregătesc să duc copila la şcoală, am avut grijă să aibă ce mânca (nu merge aia cu “Mi-e foame? Mă duc la restaurant!”).
Am făcut împreună teme la mate, am ascultat-o la istorie, am ajutat-o să înveţe “Mama lui Ştefan cel Mare”, am mituit-o să fie cuminte, i-am cedat până şi laptopul să stea pe mess şi pe Facebook cu prietenele de clasă (da, ştiu, noi la vârsta noastră jucam elasticul şi pititea după teme 🙂 ), dar şi ca să-şi şi scrie compunerea despre Fane Babanu’.
A crescut copilul ăsta, am crezut că a crescut sub ochii mei, dar nu! Trebuie să asişti la viaţa de zi cu zi a unui copil ca să poţi spune asta. Trebuie să ştii ce preferă să mănânce, să bea, cât, când. Şi chiar dacă începi să crezi că ai învâţat ritmul, va veni cu ceva care te va face să-ţi dai seama că viaţa unui copil nu e liniară, nu în zilele noastre.
Sunt deştepţi, sunt deschişi la minte, la nou, la lucruri la care noi nu visam. E foarte anevoioasă încercarea de a te adapta ritmului lor, dar rezultatele te fac să te minunezi de tine.
În prezenţa şi în viaţa unui copil îţi dai seama că grijile meschine ale unui om care nu-i are nu au însemnătate.
Cu copiii nu ai voie să greşeşti, nu ai loc de a doua încercare. Dacă ai greşit, vei trage ponoasele imediat sau mai târziu, dar le vei trage.
Drept pentru care zilele astea, mai mult ca niciodată poate, apreciez oamenii care au în viaţa lor un copil sau mai mulţi.
Şi cu atât mai mult apreciez mamele singure cu copil. Ele au griji oameni buni, nu eu!
Ele sunt oameni care nu au voie să se gândească la ele însele în primul rând, ci la minunile lor.
Iar pentru asta, odată în plus, jos pălăria în faţa lor!
Eu ce sa mai zic ca m-am chinuit sa trezesc 2 copii dimineata, nu unu. Si sa le fac la amandoi cereale :))Si sa-i pup si apoi sa-i trimit la scoala :))
Anyway, lasand gluma la o parte, te-ai descurcat foarte bine in rolul de tatic (n-am voie sa spun babysitter :P). Sunt mandra de tine. :-*
Hehehe,
sunt de acord cu tot ce scrisesi, Dorine, numai cu un singur lucru, nu: “Ele sunt oameni care nu au voie să se gândească la ele însele în primul rând, ci la minunile lor”. Mamele saracele au voie sa se gandeasca la ele, dar NU au timp.
Te pup si ai grija in continuare de nepotica.
D
PS Bine ca nu te-a folosit pe post de papusa si nu te-ai ales cu suvite roz sau mov sau cu un machiaj cu sclipici. :))