Mi s-a întâmplat mie şi sigur vi s-a întâmplat şi vouă ca o cunoştinţă/un amic/un prieten/o rudă să îmi/vă ceară ajutorul. Cel puţin eu, de câte ori am putut, l-am acordat fără preget şi fără a aştepta ceva imediat în schimb.
Recunosc, de cele mai multe ori am făcut-o pentru că aşa sunt eu, mi-e greu să spun “NU”, dar şi pentru că am considerat că aşa e bine sau că în cazul în care Doamne Fereşte voi avea nevoie de ajutor de la respectiva persoană, aceasta nu va ezita să mi-l acorde, aşa cum nu am ezitat nici eu.
Timpul a trecut, am învăţat din păţanii că în viaţă e foarte sănătos să mai spui şi “NU” câteodată… Am avut de multe ori nevoie de ajutorul celor pe care îi ajutasem şi de foarte multe ori m-am lovit de refuzuri. Pentru că acei oameni nu puteau sau nu voiau să mă ajute, dar şi pentru că poate nu au considerat vreodată că ajutorul meu va trebui preţuit sau întors.
De fiecare dată când am păţit-o mi-am spus că cel mai bine e să nu mai fiu la fel de săritor ca şi până acum sau că ar trebui întâi să îmi văd de interesul meu şi dacă acesta este afectat de acea mână de ajutor, să refuz să mă erijez în Maica Tereza.
Nu ştiu de ce am simţit nevoia să scriu acest post, poate s-or fi adunat frustrări, poate am simţit nedreptăţi, un singur lucru ştiu sigur: dacă mi se va mai cere ajutorul, îl voi acorda numai dacă nu mă afectează direct sau indirect pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, dar şi scoţând în totalitate din calcul eventualitatea că aş putea cere vreodată un contraserviciu pentru fapta mea…
Hai, v-am pupat!
Dear, este normal ca undeva, acolo in subconstient, sa astepti o rasplata pentru fapta ta buna. Chiar daca, de multe ori, ajuti pe cineva dezinteresat. Dezamagirea vine din crearea de asteptari … Iar tu esti exemplul perfect pentru asta.
Vezi, uneori e mai bine sa fii putin “salbatic”. Asa, ca mine.
“Salbatic” in asteptari sau in fapte? 😛
In urma cu aproape un an am gasit langa trotuar un portmoneu burdusit cu carduri si vreo 250 lei. Am tot cautat pe Google dupa numele gasit pe card si numele societatii pe care erau emise niste carduri de client.
Am descoperit ca posesorul era propretarul unei case de avocatura de succes care reprezinta drepturile artistilor din showbiz-ul romanesc.
Am vorbit cu secretara care mi-a promis ca voi fi sunat de catre proprietar. M-a sunat in cateva ore chestionandu-ma asupra contintului si insistand asupra unui card American Express. Dupa ce i-am confirmat existenta, a zis ca trimite pe cineva dupa el. Curiozitatea m-a facut sa caut si sa aflu de ce era asa important acel card. Era un card fara PIN conform spuselor unui alt detinator.
In jumatate de ora a aparut gafaind dintr-un taxi, un baiat trimis de proprietar, care tremura cand i-am pus portmoneul in mana. Parca a apucat-o pe Maica Tereza de mana. L-a verificat in interior si a rasuflat usurat la vederea acelui card, spunandu-mi ca este cardul casei de avocatura pe care era o suma foarte mare in valuta.
M-a intrebat cat il costa “serviciul”. I-am spus ca nimic, decat un “multumesc” din partea proprietarului ar fi suficient.
Am asteptat telefonul toata ziua. Si a doua zi. A treia zi i-am zis in gand “tu sa fii sanatos!”
Inteleg ce spui si din cat te cunosc mai stiu ca nu-ti pare rau pentru ce-ai facut. In fond ce-i mai bine pe lumea asta decat sa poti pune linistit seara capul pe perna?! Cat despre pagubit… sa fie la el acolo! 😉
@Sly: adica proprietarul nici macar nu s-a deranjat sa vina personal sa recupereze portofelul??? OMG, ce snob!
Fii sigur ca daca o sa mai piarda vreodata ceva, nu va mai recupera nimic. Legea compensatiei functioneaza bine de obicei 😉
Dorin, eu as face tot ce mi-ar sta in puteri pentru tine:)) Pup mult.
Ei lasati, sa nu dramatizam totusi! 🙂
Întrebare: Când ajuți, aștepți răsplată?
Răspuns: De așteptat poți să o aștepți și va veni, dar nu sub forma și de la persoana pe care ai ajutat-o cândva.