Am văzut aseară, 2 martie 2026, după o perioadă în care efectiv am vânat un bilet la acest spectacol altfel Sold Out, minunea de piesă numită ”Club 27”, în regia lui Alex Bogdan, la teatrul Metropolis.
Nu știu de unde să încep cu părerile despre ce am trăit. Pentru că spectacolul ăsta se trăiește, nu se vizionează! Să spun că e un roller-coaster de trăiri e prea banal și prea puțin. Să spun că niciun spectator nu are cum să nu simtă că își vede viața pe scenă, o scenă însuflețită de 3 minunați actori, iar ar fi prea puțin.
Pentru că modul în care versatilitatea acestui spectacol reușește să atragă în vortexu-i complicat frânturi din viața privitorului, e remarcabil! Dacă în cele două ore cât ține minunăția asta nu respiri, există o scenă, un soi de climax al piesei, în care tensiunea e atât de intensă, încât pare că nimeni din sală nu mai mișcă, atât de copleșitor e totul! Apoi, ca într-un carusel nemilos, totul începe să urce și să coboare amețitor.
Povestea e parcă povestea generației noastre, a celor care vedem spectacolul. Copii din familii disfuncționale, cu lipsă de afecțiune și ”te iubesc”, cu iubiri adolescentine și trădări, cu idealuri sfărâmate și trăiri paroxistice.
Totul pe muzică rock! Janis, eroina principală (botezată de un tată, rocker etern, după irepetabila Janis Joplin), trăiește, visează, urăște, speră, plânge, pe muzică rock. Începutul și finalul sunt marcate de un Wish You Were Here de la Pink Floyd, care, pe mine în particular, fan Pink Floyd pe viață, m-au marcat cu atât mai mult! Și fata asta cântă aproape dumnezeiește! Cătălina Mihai se numește ea. S-o căutați, s-o urmăriți, va ajunge mare! O recomandă vocea și talentul!
Ei, Cătălina, alături de Ștefan Iancu și Tudor Aaron Istodor, sunt cei ce ne dau de toți pereții. Ne scot din adâncuri frici, dureri, vinovății, fericiri, trădări, păreri de rău și clipe de fericire.
Vă spun, nu am putut articula nimic jumătate de oră după ce am ieșit din sala de spectacol! Se îngrămădiseră peste mine toate: păreri de rău amestecate cu lacrimi și un permanent nod în gât, dar mai ales sentimentul că am făcut greșeli din care apoi am avut șansa să învăț!
Și azi m-am pus pe scris. Fericit. Fericit că Divinitatea mi-a dat șansa aceasta teribilă. Sa văd așa ceva. O lecție care să-mi arate că suntem datori să trăim, să greșim, să iubim, să rezistăm!
Mulțumesc! Nu știu cui, dar sunt recunoscător!
Sursă foto: Teatrul Metropolis
Hai, v-am pupat!