Brăila

Aşa cum am spus, de Paşte am mers la Brăila.

Nu mai fusesem până acum, eram curios să văd cum arată oraşul care între cele două războaie mondiale găzduia bursa de grâu, locul unde se stabilea preţul grâului ÎN LUME. Aici e locul unde bogătaşii greci îşi construiau mori precum aceasta (cu care azi nimeni nu ştie ce să facă!!!!):

Oraşul, odată o metropolă cosmopolită, cu un potenţial imens datorat în principal aşezării sale geografice, este astăzi aproape o ruină unde casele vechi ale armatorilor bogaţi stau să cadă peste trecătorii de pe trotuare. Majoritatea acestor case a fost confiscată cu japca de către elita comunistă de după război şi astfel s-a mai salvat cât de cât ceva. Mi-a plăcut la nebunie o casă a unui fost armator grec, astăzi printre puţinele renovate din oraş şi transformate în muzeu-casă memorială a nu-ştiu-cui:

Lipsa de bani, faptul că industria care ţinea oraşul în viaţă a dispărut (pe vremea comunismului aici era un combinat de celuloză şi hârtie, o fabrică de excavatoare, şantierul naval şi alte câteva), plecarea tineretului în putere prin Spania sau Italia, dau oraşului de azi o imagine de oraş părăsit, plin de pensionari şi fără speranţa de a mai redeveni ce-a fost odată.

Oraşul e măricel, deştept desenat, are o faleză de promemadă largă la Dunăre din care pleacă şi în care se întorc străzile pe traiectorie de semicerc, parcuri curăţele, dar nimic din ce-au încropit primarii postdecembrişti nu pare că a avut o gândire limpede, unitară sau de lungă durată. Iată cum arăta faleza sâmbătă dimineaţă:

La câţiva kilometri de oraş se află o binecuvântare naturală numită Lacu Sărat. Am mers acolo, este organizat ca o staţiune în toată regula, evident ca şi aici ar mai fi de investit pentru sistematizare, însă n-arată rău, iar apele sărate din lac se spune că ar fi chiar mai sănătoase decât cele de la Eforie. Am ajuns şi acolo, iată şi o fotografie a micii bisericuţe foarte bine îngrijite de măicuţele care au un schit în apropiere:

Nu se întrevede nicăieri încercarea de a se reda faţa bătrânelor clădiri boiereşti, multe din ele au fost revendicate şi lăsate aşa, altele nu au fost nici măcar revendicate. Bogaţii oraşului şi-au ridicat în schimb vile de prost gust pe faleză, vile noi şi scumpe ca din acelea cu care ne-am obişnuit să vedem la orice funcţionar ajuns sus şi plătit cu banii statului…

Pentru un oraş în letargie însă, numărul de Audi Q7 albe e ciudat de mare. Ele aparţin în majoritate minoritarilor ca să zic aşa, au şi ei cocalarii lor raşi în cap cu burtă şi pitzipoanca la breloc, şi încă în numar îngrijorator de mare…

Sentimentul că din oraşul ăsta un gospodar bun ar putea face minuni m-a urmărit tot timpul. Sunt atâtea căi de a obţine bani de la instituţiile europene, bani nerambursabili, cu care să renovezi minunile alea… O fi auzit primarul de aşa ceva?! Mai ales că, am uitat să spun, Brăila, spre deosebire de alte oraşe, din nu ştiu ce motiv, a fost ferită de frenezia demolărilor comuniste, oraşul vechi e destul de bine delimitat, iar ce s-a construit nou s-a construit pornind de la ce era deja, fără să se demoleze ca în alte părţi, deci ar exista un punct importtant de la care să se pornească în refacerea imaginii sale…

Revenind la mine şi la Ciupercutza, care şi-a sărbătorit acasă la ea cele 36 de primăveri (La Mulţi Ani, darling!), noi zic, am fost răsfăţaţi acolo, ne-am plimbat, am dormit şi am mâncat (moderat). Am luat oraşul la picior în lung şi-n lat, n-am stat o clipă, iar ea s-a dovedit un bun ghid şi cunoscător al oraşului natal.

Cam aşa am petrecut noi de Paşte, sper că şi la voi a fost ok!