Îmbătrânim?

Luni a fost ziua de naştere a unui prieten vechi, din copilărie (da, ştiu, şi a lui Caragiale, dar despre asta a scris deja tot netul românesc probabil!).

L-am sunat să-i urez toate cele bune şi am stat mai mult de vorbă. El a rămas în Piteşti după facultate, eu am venit aici şi, deşi eram aproape nedespărţiţi mai ales în liceu, prietenia dintre noi este una dintre acelea în care cei doi nu trebuie să se vadă zilnic pentru a fi prieteni.

Am avut de-a lungul vremii, ca oricine, situaţii şi situaţii în care viaţa ne-a pus împreună. Le-am depăşit mai greu sau mai uşor, am avut puncte de vedere diferite sau identice, important e că ieri când ne-am auzit parcă nu mai vorbiserăm de câteva zile nu de câteva luni!

Relaţia mea cu omul ăla a fost destul de sinuoasă, el nefiind neapărat campion la capitolul discreţie, dar nici un om ale cărui bârfe să-ţi schimbe viaţa. Mai ales că nu se pune problema să ne dorim răul unul altuia.

Ceea ce m-a impresionat însă aseară, lucrul care m-a făcut de fapt să scriu şi postul de faţă, este natura discuţiei avute cu el aseară. Am vorbit peste 20 de minute.

În afară de urările normale şi banale în astfel de ocazii, am avut senzaţia, după ce am închis, că întreaga conversaţie s-a purtat la un nivel superior faţă de cele cu care prietenul meu mă obişnuise până acum. Şi deşi m-a contrariat în acele momente acest lucru, după ce am închis telefonul am avut o senzaţie neaşteptată de bine.

Nu pentru că discutasem cu el “rocket science”, nu, nu e genul. Ci pentru că pentru prima oară în cadrul unei discuţii cu el am simţit că vorbim ca doi oameni mari, cu grijile zilnice aferente, cu frica generată de politica de mântuială pe care guvernanţii noştri ne obligă s-o suportăm, cu sfaturi reciproce apropos de cele mai diferite teme din vieţile noastre, cu chestii de acest gen, poate banale, dar pe care eu de la el nu prea le-am auzit…

Am început aşadar să scriu acest post binedispus, dar şi cu o umbră de regret dată de gândul vremurilor trecute şi atunci mi-a răsărit în minte întrebarea: s-a deşteptat prietenul meu sau pur şi simplu vede viaţa ca un om matur? Înclin spre cea din urmă variantă. Amărăciunea este că în cele mai multe cazuri această maturizare este echivalentă cu îmbătrânirea…

Îmbătrânim?! 🙁