Nu mai ştiu care a fost filmul care mi-a făcut prima oară cunoştinţă cu lumea ciudată a lui Tarantino, s-ar putea să fie vorba despre Kill Bill sau despre Pulp Fiction, dar nu sunt sigur.
Am avut dintotdeauna însă impresia că omul nu e genul care vrea să pară deosebit. El e deosebit, o arată în filmele lui cu un exhibiţionism de invidiat şi gata! Exhibiţionismul ăsta al lui constă în scene violente sau explicite care îi ies de minune. Cunosc mulţi oameni care nu suportă genul de filme “sânge pe pereţi” dar care au gustat Inglorious Basterds din tot sufletul. Pentru că omul ăsta chiar are talent şi îţi dă senzaţia că dacă îţi acoperi pudic ochii la una din scenele lui nu ai decât de pierdut până la urmă.
Aşa şi cu Django. Am văzut prima oară trailerul lui undeva prin octombrie – noiembrie. Am ştiut de la primele cadre că vreau să-l vad aşa cum am ştiut atunci când mi-am dorit un gadget sau cine ştie ce altceva. Am văzut în cele din urmă filmul vinerea trecută. Senzaţia din timpul vizionării (dacă reuşeşti să te desprinzi de acţiune ca să-ţi dai seama ce-i cu tine), e aceea că vrei ca filmul să nu se termine repede.
Are actori mari (Jamie Foxx, Christoph Waltz, Leonardo DiCaprio, Samuel L. Jackson), are acţiune multă şi are multă adrenalină. Are şi minusuri precum perioade nefireşti de acalmie sau scene din care poate se putea profita mai mult, însă una peste alta e clar că e un must-see.
Nu vreau să mă lungesc, e clar ca un împătimit de film trebuie să-l vadă, vă dau mai jos trailerul său oficial care, dacă a fost scăpat de ochii voştri până acum, sper că va avea asupra voastră aceeaşi influenţă ca cea pe care am simţit-o şi eu.
Hai, v-am pupat! 🙂