Ana are două mere…
Ioana o roagă să-i dea şi ei jumătate de măr, i-e foame şi nu reuşeşte cu ce are să-şi cumpere nici măcar un măr întreg…
Ana îi dă o jumătate, Ioana promite că nu va uita gestul ei mărinimos şi i-l va întoarce înzecit.
Ana îşi svurează mărul întreg, e gustos, dulce-acrişor, îl termină. Rămâne cu restul de jumătate care începe să se strice şi în curând nu mai e bun decât de aruncat.
Ioana uită, odată cu timpul ce trece, că Ana i-a cedat cândva jumătate de măr (de fapt poate nu uită, dar în sinea ei crede că Ana era datoare, în faţa prieteniei lor, să o ajute).
După o vreme, Ana ar avea nevoie de cel puţin jumătate de măr pentru o salată de fructe pe care vrea să o prepare. Îi cere Ioanei. Ioana ezită, spune că nu are, ce mai, nu i-l dă.
Ana nu mai face salata de fructe (n-are farmec fără măr), încearcă să uite de prietena sa şi de prietenia lor şi îşi repetă mereu de atunci: de ce am fost proastă şi-am ajutat-o?!
Ea nu ştie că n-a fost proastă, că gestul ei e normal şi că problema e la Ioana.
Trist e că Ioana nu înţelege nici ea asta…
Sursa foto.
Cat de simplu si la obiect ai explicat o problema cu care toti ne confruntam, mai devreme sau mai tarziu. Pacat ca majoritatea suntem “Ioana”.
Multumesc de aprecieri Vienela! Am vrut sa explic simplu si la obiect tocmai pentru Ioane… 🙂