Site-urile de ştiri erau azi dimineaţă inflamate de declaraţia Cătălinei Ponor care se plângea că nu a fost felicitată de către antrenorii săi în urma cuceririi argintului din finala de ieri de la sol.
Lăsând la o parte modul în care jurnaliştii români au asaltat-o ieri după concurs cu întrebări de toată jena (am văzut la TVR azi dimineaţă interviul cu pricina), părerea mea este că, în afară de Cătălina care făcea declaraţii “la cald” şi “din interior”, nimeni nu poate să acuze în vreun fel cuplul de antrenori de la cârma echipei române de gimnastică feminină.
Nu are nimeni dreptul să desconsidere meritele acestor oameni care au readus performanţa în gimnastica românească şi asta în condiţii de subfinanţare grave!
Nu ne poate fi permis orice, oamenii ăia s-au bătut la cel mai înalt nivel cu echipe care aveau la dispoziţie absolut tot sprijinul necesar (inclusiv al arbitrilor spun eu). Au obţinut cu o echipă cam încropită ceea ce le cerea tradiţia românească de la Jocurile Olimpice din ultimii ani. De parcă tradiţia românească, atunci când cere medalii, oferă şi sprijin material sau suport tehnic pentru aşa ceva!
Eu consider că, în cazul în care Bellu şi Bitang hotărăsc să se retragă de la cârma echipei de gimnastică (cum se tot zvoneşte pe meleaguri mioritice), aceasta, cu toată tradiţia ei, va trece printr-o luuungă perioadă de umbră şi uitare.
Nu avem cum să pretindem că acei oameni puteau mai mult, nu avem cum să îi numim altfel decât salvatorii gimnasticii feminine româneşti, nu avem voie să ne batem joc (iar!) de asemenea valori!
Hai, v-am pupat! 🙂
S-a vazut, de altfel, ca in perioada cand cei 2 au renuntat sa mai antreneze lotul national de gimnastica, am luat medalii din parti … Cum fac, cum nu fac, oamenii astia au scos campioane pe banda rulanta …