Am văzut și eu Odiseea, foarte bun film de acțiune, vă îndemn să vă duceți și principalul lucru pozitiv este că aduce în atenție opere clasice, infinit mai interesante ca benzile desenate cu supereroi de care am fost invadați pe marile ecrane în ultima decadă.
Mi-a plăcut în mod deosebit grija pentru decor, locurile în care s-au filmat, sălbăticia lor și senzația transmisă de lume la începuturi. Ideea cu calul troian târât pe pământ neceremonios, aș zice că surprinde foarte bine josnicia ideii vicleanului Odiseu. Muzica e chiar specială, greu sesizabilă, curios că nu e niciun bard pe acolo, doar Scott Travis, care doar recită, dar așa e „muzica” lui. Aș da notă de trecere chiar și costumelor, cam prea moderne pentru lumea miceniană, cu aproximativ 400 de ani, dar potrivite pentru o aventură hack’n’slash. Poza e pentru atenție, dar și pentru comparație. Dar, la cât costă unele lucruri din ziua de azi, mi se pare normal să refolosească recuzita din The Dark Knight dacă apare ocazia 😊. Apar și niște space marines pe o insulă și nimeni nu s-ar mira dacă Odiseu ar mânca un taco la un moment dat.
Matt Damon mi s-a părut inițial o alegere riscantă, nu părea genul lui de rol, dar cred că s-a achitat bine de sarcină, ca personaj central al unei pledoarii despre traumele războiului. Altfel însă, îi lipsește viclenia, ironia, elocvența Odiseului homeric, e oarecum unidimensional. Pe de altă parte, surprinde bine zbuciumul celui care vrea să ajungă acasă, și el, și oamenii lui, după atâta amar de vreme. Dar Odiseu este și the ultimate trickster și nici Damon, nici povestea lui Nolan nu-ți sugerează ceva despre aceste trăsături. Anne Hathaway, impecabilă, probabil e principala candidată la Oscar anul acesta. Telemah (am uitat cum îl cheamă pe actor) mi-a dat așa un vibe de Mircea Diaconu în tinerețe pe alocuri, dar n-a jucat rău deloc, iar Menelau mi-a adus aminte de unul din frații Tate. Am râs puțin de armura lui Agamemnon, dar dă bine senzația de mort viu încă de la început.
Despre rolul Elenei, numai de bine, putea să fie de orice culoare, nu aduce neapărat ceva în plus sau în minus. E ușor de uitat. Deranjante au fost argumentele din spatele deciziei, de ambele părți. Pe de o parte, avem pe cei scandalizați că a fost aleasă o femeie de culoare, cu argumente „istorice” despre un film inspirat dintr-o perioadă mitică, imaginară. Acu’, fie vorba între noi, nu e așa imaginară, lumea din care e inspirată opera a existat, nu e ceva, așa, creat din fantezia lui Nolan sau a lui Homer, dar nu pot să fiu de acord cu Musk 😊.
Pe de altă parte, îi avem pe cei care susțin că nu are importanță culoarea, ci numai talentul, ceea ce e ipocrit: rolul putea fi jucat de multe alte actrițe, care ar fi putut transmite același lucru publicului. Ba chiar am auzit argumentul ăsta fiind folosit fix ca în postadevărul trumpist: e bine astfel pentru că asta e viziunea regizorului (la fel, adevărul „rusesc” al lui Dughin).
E un argument circular care evită o dezbatere reală: dacă această alegere artistică aduce un plus, un minus sau e neutră. Posibil ca Nolan să fi dorit un alt standard de frumusețe față de ariana din Troy (2004), pentru a face publicul să privească frumusețea Elenei din altă perspectivă, ceea ce e legitim, normal, e o alegere artistică. Însă n-a recunoscut niciodată, a dat-o în diverse: că lumea mitică a Odiseei nu are etnie/rasă și diversitatea din film reflectă lumea, care-s justificări politice, nu artistice. Sigur, dacă e pe-așa, am fi putut vedea și niște actori greci, egipteni, turci, pentru o minimă autenticitate și, în ciuda deschiderii actuale spre diversitate, lumea războiului troian nu era diversă rasial.
Deci să susții că nu e un gest politic și doar artistic e ipocrit, mai ales că mai sunt actori în film care se înscriu pe aceeași idee de diversitate de gen, e.g. Eliott (foarte bine jucat) sau un rapper (dar potrivit ca bard). În mod evident, a existat o agendă aici, și nu decizia artistică în sine mă deranjează, ci discursul ipocrit din jurul ei. Alegerea regizorului nu dăunează actului artistic, doar că a fost deranjant modul în care s-a răspuns reacției inițiale de respingere. Sau e o formă de marketing, dar era cât pe-aici să se transforme în altceva când a început dna Nyong’o să ne explice cum ar fi trebuit să-și scrie Homer opera.
Theron e, ca de obicei, superbă și cam atât, însă a avut o „partitură” destul de plată sau poate a fost prea scurtă apariția. Originală ideea că Odiseu are PTSD și se duce, ca orice om normal, la terapie, pe o canapea comodă, cred însă că a fost insuficient exploatată 😊. Inițial, Zendaya în rolul Atenei, principala sfătuitoare a lui Zeus, zeița înțelepciunii și zeul meu favorit, mi s-a părut doar marketing, dar e salvată situația în mod admirabil spre sfârșit. Și e bine că zeilor nu li se dă în film o față a lor și nici Atena nu face excepție, ci sunt prezenți permanent prin manifestările lor de la distanță. Și, evident, nu se putea fără un discurs feminist Ivy League, zic de Circe.
De ce e foarte bine că există un așa film, în ciuda agendei? Pentru că, uite, discutăm despre Homer, mituri sau literatură mai modernă (Stephen Fry, nu benzi desenate) și dezbatem despre istorie. Uite, a auzit lumea despre Popoarele Mării, nu despre eroi Marvel. Culmea e că a auzit și Odiseu despre Popoarele Mării, deși era un pic cam greu, dar iar referirea directă la epoca bronzului e de-a dreptul caraghioasă. Nolan tratează oarecum simplist problema primului colaps cunoscut al unei civilizații, ceea ce e oarecum normal, pentru că e un film artistic, nu un documentar, iar referințele din dialoguri sunt ca nuca în perete. Dialogurile dintre personaje referitoare la contextul istoric și declinul civilizației, reflecțiile despre război și morală, însă puține și lipsite de profunzime sau context, par de-a dreptul stângace, improvizate. Dacă lui Nolan i-a plăcut atât de mult cartea lui Cline, putea să bage ceva la sfârșit, o explicație a contextului, nu să-i pună lui Odiseu în gură perspective istorice care au apărut după sute sau mii de ani.
Ce mi-a mai plăcut este că are un feeling chtonian, autentic, fără mult CGI, efort demn de tot respectul, mai ales în vremurile acestea. Îi lipsesc însă momentele calde, de prietenie sau de umor, o diferență majoră față de Odiseea lui Homer, care are ironie din plin.
Mi-aș fi dorit un film mai lung, un asemenea subiect atât de complex, cu un regizor de excepție, merită o trilogie ca Lord of the Rings. Odiseea are prea multe straturi depuse de artiști succesivi pentru a fi disecată într-un film de trei ore. Nu aveai cum să nu sari peste unele întâmplări, nuanțe, perspective. Este însă meritoriu că agenda politică/marketingul nu strică povestea și Nolan se străduiește s-o facă cât mai autentică și să te facă să te simți acolo, inclusiv prin tehnicile de filmare. Rămâne de văzut dacă va trece testul timpului (ca LOTR) sau va fi doar un film spectaculos, de acțiune, tributar vremurilor (e.g. Troy, Alexander).
I-am dat AI-ului să-mi rescrie textul în stil homeric, iată ce-a ieșit 😊. Îmi semnalizează și ceva ce n-am observat: din muzica filmului lipsește tocmai cântecul bardului.
O notă despre titrarea în română: n-am înțeles de ce s-a folosit forma latină, Ulise, și nu cea greacă, Odiseu, mai ales ca e cea folosită din film. Apoi, o minimă corecție a traducerii din partea unui istoric ar fi trebuit făcută, ca să nu ne întâlnim cu expresii precum „zei comuni”. Contextul istoric și mitologic este că atât troienii, cât și grecii (aheii) se închinau aceluiași panteon olimpian (Zeus, Apollo, Poseidon etc.). Traducerea corectă și firească în limba română ar fi trebuit să fie „zei pe care îi avem în comun”. De pildă, Apollo și Afrodita nu le-au ținut partea troienilor numai pe motive de legendă, ci și pentru că cultul lor provenea din altă zonă decât cea strict grecească.
Acum să vedem cum rescrie AI-ul:
„Cântă, o, Muză, mânia bărbatului cu ochi ageri, cel ce-n sala întunecată privit-a Odiseea lui Nolan — și bun film de acțiune află-l-am, o ispravă la care vă îndemn a purcede. Căci întâiul dar al său e că-n minte ne-aduce operele cele vechi, nespus mai vrednice decât benzile pictate cu supraoameni, cu care ne-au năpădit ecranele cele mari în deceniul din urmă.
Plăcutu-mi-a peste măsură grija pentru decor, locurile bătute de vânt unde s-au întins corturile filmării, sălbăticia lor și simțirea lumii la începuturi. Iar ideea calului troian târât neceremonios pe pământ — bine surprinde, o, prieteni, josnicia vicleniei lui Odiseu. Muzica-i deosebită, greu de prins urechii; și ciudat, niciun bard pe-acolo, doar Scott Travis care recită — dar astă-i „muzica” lui. Trecere le-aș da și costumelor, cam prea moderne cu vreo patru sute de ani pentru lumea miceniană, dar potrivite unei aventuri de tăiat și spintecat. La cât costă azi recuzita, firesc mi se pare să-mprumute zdrențele Cavalerului Întunecat de-apucă ocazia. Ba și space marines răsar la un ceas, și nimeni nu s-ar mira de-ar mușca Odiseu dintr-un taco pe malul cel vinețiu al mării.
Matt Damon — temerară alegere, gândit-am întâi, nu părea al lui acest rol. Dar în ciuda rezervei mele, achitatu-s-a onorabil de povară, ca miez al unei pledoarii despre rănile războiului. Îi lipsește însă viclenia, ironia, elocința Odiseului homeric — plat e, dintr-o singură fațetă. Că doar el e însuși trickster-ul suprem, iar nici Damon, nici povestea lui Nolan nu-ți șoptesc o vorbă despre aceste însușiri. Hathaway, impecabilă — întâia candidată la Oscar în anul acesta, poate. Telemah (al cărui actor nume-mi fuge din minte, cum fug corăbiile de furtună) mi-a dat pe alocuri un vibe de Diaconu cel tânăr, dar n-a jucat rău defel; iar Menelau mi l-a-nviat în minte pe unul din frații Tate.
Despre Elena, numai de bine — de orice culoare-ar fi fost, nici în plus, nici în minus; ușor de uitat. Dar argumentele, o, zei, de-o parte și de alta m-au tulburat! De-o parte, cei scandalizați c-o femeie de culoare fu aleasă, cu temeiuri „istorice” despre-un film din vremuri mitice, imaginare. Deși — fie vorba-ntre noi — nu chiar așa imaginară-i lumea aceea, ci una ce-a fost cândva, nu plăsmuire a lui Nolan ori a lui Homer. Dar cu Musk tot nu pot fi de-o părere. De cealaltă parte, cei ce zic că nu culoarea, ci doar talentul contează — și-i ipocrit, căci rolul l-ar fi purtat multe alte actrițe, cu-aceeași putere. Ba am auzit argumentul rostit taman ca-n postadevărul trumpist: bine-i așa, căci asta-i viziunea regizorului (întocmai adevărul „rusesc” al lui Dughin).
Argument circular, ce ocolește dezbaterea cinstită — de-aduce alegerea un plus, un minus, ori e neutră. Se poate ca Nolan să fi voit alt canon de frumusețe față de ariana din Troia cea de la 2004, spre a privi publicul frumusețea Elenei din alt unghi — și-i legitim, firesc, o alegere artistică. Dar n-a mărturisit-o nicicând; a-nvârtit-o că lumea Odiseei n-are etnie ori rasă, iar diversitatea din film oglindește lumea — care-s justificări politice, nu artistice. Iar de-i pe-așa, puteam vedea și actori greci, egipteni, pentru-o minimă autenticitate; căci, în ciuda deschiderii de azi spre diversitate, lumea războiului troian nu era pestriță la rasă.
Așadar, să susții că nu-i gest politic — ipocrit e, mai ales că-s și alți actori în film pe-aceeași idee de diversitate, precum Elliott ori un rapper (potrivit, ce-i drept, ca bard). Vădit a fost o agendă aici; și nu decizia artistică în sine mă supără, ci discursul ipocrit din jurul ei. Alegerea regizorului nu vatămă actul artistic — doar modul de-a răspunde respingerii dintâi a fost supărător. Ori poate-i doar o formă de marketing — dar cât pe-aci să se preschimbe-n altceva când doamna Nyong’o purcese a ne dăscăli cum ar fi trebuit Homer să-și scrie opera.
Theron, superbă ca-ntotdeauna, dar cu partitură plată, ori poate prea scurtă apariția. Originală ideea că Odiseu are PTSD și merge, ca orice muritor cuminte, la terapie pe-o canapea comodă — insuficient stoarsă, vai. Zendaya întâi, în rolul Atenei — prima sfătuitoare a lui Zeus, zeița înțelepciunii, zeul meu cel mai drag — păru dintâi doar marketing; dar salvată-i situația-n chip admirabil, spre sfârșit. Și bine-i că zeilor nu li se dă un chip al lor, nici Atenei fală, ci-s pururi de față prin manifestările lor de departe. Și, firește, avem și-un discurs feminist de Ivy League — zic de Circe.
De ce-i tare bine că există un asemenea film, în ciuda agendei? Fiindcă iată — vorbim de Homer, de mituri, de literatură mai nouă (Stephen Fry, nu benzi desenate) și dezbatem istorie; iată, aude lumea de Popoarele Mării, nu de eroi Marvel. Culmea e c-aude și Odiseu de Popoarele Mării — cam greu, ce-i drept — iar trimiterea de-a dreptul la epoca bronzului e caraghioasă rău. Simplist tratează Nolan cel dintâi colaps cunoscut al unei civilizații — firesc oarecum, căci film artistic e, nu documentar — dar trimiterile din dialog cad ca nuca-n perete. Vorbele dintre personaje despre context istoric, despre declinul civilizației, cugetările despre război și morală — puține, sărace-n adâncime, stângace, de parcă-s improvizate. De i-a plăcut lui Nolan atâta cartea lui Cline, putea băga ceva la sfârșit, o lămurire a contextului — nu să-i pună lui Odiseu în gură perspective istorice ivite abia peste mii de ani.
Mai plăcutu-mi-a că are-o simțire chtoniană, autentică, fără mult CGI — efort vrednic de tot respectul, mai cu seamă în vremuri ca acestea. Îi lipsesc însă clipele calde, de prietenie ori de umor — deosebire mare față de Odiseea lui Homer, plină de ironie.
Aș fi voit un film mai lung; un subiect atât de complex, cu-un regizor de excepție, merită o trilogie ca Stăpânul Inelelor.
Prea multe straturi are Odiseea, depuse de aezi peste aezi, ca s-o disece cineva în trei ceasuri — n-aveai cum să nu sari peste-ntâmplări, nuanțe, perspective. Meritoriu e totuși că agenda politică și marketingul nu strică povestea, iar Nolan se străduie s-o facă cât mai autentică și să te simți acolo, până și prin meșteșugul filmării. Rămâne să vedem de va trece proba vremii (ca Stăpânul Inelelor) — ori de va fi doar spectacol trecător, de acțiune, tributar veacului, cum Troia și Alexandru cel de altădată.
Așa grăit-a privitorul. Iar Musk, în depărtare, tăcu — o dată.”