Fiecare dintre noi (mai ales cei din generaţia mea) au crescut având ceea ce englezii ar numi childhood icon. Este vorba despre persoana care a influenţat în mod pozitiv şi iremediabil viaţa noastră ulterioară.
Şi mulţi dintre noi au trăit înfiorătorul moment în care această icoană (un părinte sau un bunic în cele mai multe cazuri) a trecut în lumea celor drepţi.
Am trăit un astfel de moment, acum şase ani jumătate, in cel mai trist octombrie din viaţa mea de până acum. După o suferinţă inuman de lungă, suferinţă în timpul căreia sărăcuţa de ea se transforma din ce în ce mai mult şi din ce în ce mai rău, Dumnezeu a iertat-o, s-a stins bunica mea din partea mamei…
Nu-mi place să merg la înmormântări sau situaţii triste prin natura lor, aceea a fost înmormântarea cea mai completă la care am asistat, nu ştiu cum am rezistat, eram ca un zombie. Vedeam ca prin vis ce se întâmplă, cred că am plâns cu şi fără lacrimi trei zile fără pauză, am suferit din tot corpul, sufletul şi psihicul meu.
Este un moment sfâşietor în care îţi reproşezi că nu ai mers mai des să vezi acea persoană, în care revezi cu ochii minţii sfaturile şi momentele de dragoste pură, necondiţionată pe care acea persoană le-a aşternut peste tine.
Cu timpul acele reproşuri se estompează şi se transformă în momente de aducere aminte a lucrurilor pe care cel drag, in mod altruist, ţi le-a împărtăşit.
Nu ştiu când a trecut atâta vreme, încet-încet am început să mă obişnuiesc cu gândul că ea nu mai este, ştiu că am învăţat însă să realizez ce mi-a lăsat ea mie, o moştenire spirituală, a bunului simţ şi a lucrului făcut cu temei.
Imaginea ei în sufletul meu se află la locul cel mai de cinste şi, oricât ar părea de nepotrivit, am avut senzaţia că în momentele grele scurse de atunci, îngerul din ea a avut grijă de mine.
Imediat după ce am pierdut-o, lăcrimam numai când mă gândeam la ea şi la faptul că nu mai este, acum am în suflet o lumină liniştitoare, pentru că am realizat cât de mult a contribuit ea la desăvârşirea părţii pozitive a caracterului meu şi mi-am dat seama deasemenea că un om nu poate dăinui veşnic, însă icoana lui da!
Vă pup şi vă mai aştept! 🙂
Later edit: Am simţit nevoia să scriu acest post pentru că azi era ziua ei de naştere…