Un film ca acesta, lansat atunci când trebuie, are şanse să fie multiplu nominalizat la Oscar. Atunci când însă e lansat în timpul anului, în afara perioadei în care se fac nominalizările, ar cam rămâne pe-afară la marea ceremonie…
Nu e un film rău, însă e un film puţin inconsecvent. E un film în care Bradley Cooper este marele câştig, este pelicula în care acesta ne demonstrează că poate juca şi altceva decât ceea ce ne-a obişnuit până acum.
Subiectul e bun, senzaţia de efort depusă de privitor în a înţelege personajul şi de a se transpune în situaţiile vieţii sale este foarte bine simţită. Aşadar toate bune şi frumoase cu filmul în trei sferturi din el. Problema o reprezintă finalul siropos şi previzibil, final ce nu putea, deşi s-a voit superdramatic, să păcălească pe nimeni că se va finaliza frumos (asta din punctul meu de vedere).
Nu e un film la care nu v-aş sfătui să mergeţi, ba chiar dimpotrivă! Mai ales publicul feminin iese mulţumit de la acest film şi asta nu pentru că avem de-a face cu o dulce comedie romantică ci pentru că Bradley e în formă şi că un happy-end e oricând binevenit.
Este o bună porţie de râsu’-plânsu’ unde actori precum Robert De Niro, Cris Tucker sau Jennifer Lawrence trec printr coşmarul dezechilibrului mental alături de personajul principal.
Că trec cu succes şi că succesul se datorează dansului, asta-i altă treabă şi, deşi modul în care s-a ales să se finalizeze filmul nu a fost neapărat pe placul meu, am simţit o consistenţă demnă de o peliculă cu ceva pretenţii de Oscar.
În concluzie nu e un film cum n-a văzut Parisul, dar e de văzut. O mostră din el vă dau mai jos:
Hai, v-am pupat!
Mie mi-a placut!!! Si nu neaparat pt ca Bradley e in forma 😛 (desi ar fi putut si el sa ne arate abbs-ii mai mult 😛 )