În ultima vreme, urmărind pe National Geographic sau Discovery diferite aventuri ale omului pe toate meridianele lumii am fost frapat de un detaliu: toate aceste campanii, emisiuni, luări de poziţie, evită cu obstinaţie parcă România.
Şi mi-am imaginat cu ochii deschişi ce simt animalele din frumoasele păduri ale României vis-a-vis de acest lucru. Aşa am ajuns să-mi imaginez povestea de mai jos:
Era o zi superbă de toamnă târzie. Ursul brun – Moş Martin cum auzise el nişte pui de cioban că ar fi cunoscut printre oameni – părăsise bârlogul în căutare de hrană pe potecile doar de el ştiute ale pădurilor seculare. Nu se grăbea, plecase devreme, afară era cald iar iarna părea încă departe.
A ajuns repede la firicelul de apă care mai în vale se mărea şi-i oferea un adevărat festincu peşte, dar nu s-a oprit acolo. Avea poftă de altceva, nici el nu ştia bine de ce, dar nu de peşte. A mers deci înainte şi a trecut prin poieniţe înflorite sau prin desişuri fără capăt, prin locuri unde copacii cei înalţi trimiteau în jur o lumină misterioasă ca de sfat al bătrânilor.
Plimbarea îi dădea parcă forţe nebănuite şi poftă de viaţă iar el mergea înainte. La un moment dat, urechile lui descoperiră un freamăt de frunze necunoscut, un fior ce trecea din copac în copac, din ferigă în ferigă, din poiană în poiană. Nu ştia ce e, nu ştia cu ce să-l asimileze, se duse ţintă spre locul ce părea a fi sursa zgomotului cu speranţa pe care fiecare animal de pradă (îi plăcea să-şi insufle ideea că e un animal de pradă feroce) o nutreşte: ceva de mâncare, nemaivăzut şi nemaigustat se află acolo.
Se apropie precaut, zgomotul creştea pe măsură ce se apropia, dar apropierea nu-i dădea şi o idee asupra naturii acelui sunet care îl şi speria puţin. Nu puteau fi oameni, ei nu fac acest zgomot atunci când aruncă unul către altul acele zgomote ciudate. Se auzea din ce în ce mai puternic un zgomot groaznic, ce nu anunţa nimic bun, dar el nu se mai putea opri, voia să ştie cine sau ce face acel zgomot.
După ce dulmecă aerul şi încercă să determine locaţia exactă, plecă în pas alert. Nu şi-a dat seama că practic se ducea spre vizuina sau mai exact spre zona în care lăsase vizuina când plecase. A continuat să alerge, fără nimic în minte şi s-a oprit dezorientat când, la un moment dat, zgomotul încetă. La câteva secunde a auzit un alt zgomot pe care de data asta îl mai auzise. Nu însă aici, în adâncul pădurii. Îl auzise la margine, aproape de sat. Era zgomotul unui copac ce cădea la pământ. “Ce-or fi avut cu el, ce-or avea de gând?!” Niciodată nu reuşise să răspundă la aceste întrebări atunci când ele se refereau la oameni. Niciodată aceştia nu păreau că respectă vreo lege care în lumea lui părea de netrecut…
A ajuns la locul în care putea vedea copacul căzut. A văzut oamenii care îl răpuseseră. Era un copac după care el se putea ascunde cu tot cu familia lui, înalt bătrân, dar verde, nu fără frunze aşa cum văzuse el odată un copac pe care oamenii îl puseseră la pământ în poieniţa de la izvor. Şi atunci de ce l-au doborât?! Şi cum?! Se uită atent la cei ce o făcuseră. Aveau încă în mâini uneltele acelea. El nu mai văzuse aşa ceva şi un fior îngheţat îi alunecă pe spinare: acele unelte făceau zgomotul acela. Ele erau cele ce uciseseră copacul!
Nu ştia ce să facă, voia să plece, voia să plece departe de locul acela, de zgomotul pe care-l auzise mai devreme şi departe de grozavia văzuta. Şi atunci realiză: copacul cel mare distrusese în căderea sa ridicătura de pâmânt îmbrăcat în iarbă sub care îşi construise vizuina! Nu avea unde să mai plece, nu avea unde să se ducă. Şi se apropia iarna! Acum, deşi mai devreme simţise în nări aerul cald al toamnei, parcă afară se făcuse frig! Unde va dormi el la iarnă?! Mii de întrebări fără răspuns îi traversau mintea când zgomotul acela îl trezi la realitate: oamenii nu se opreau la copacul deja tăiat, începuseră să taie un altul pe care îl marcaseră cu o pată de sânge (aşa crezu el că e, nu ştia ce e aia vopsea!). Apoi, de parcă ce vedea sau ce văzuse nu era destul, aruncă privirea şi văzu că oamenii pătaseră cu sânge alţi câţiva copaci, de fapt toţi copacii mari din preajmă! Nu se poate! Cum adică?! De ce?! Ce fac cu ei?! De ce îi doboară?!
El, Moş Martin, nu a ştiut nici atunci, nu va ştii probabil niciodată răspunsul la acele întrebări. Ce a ştiut el din acea zi a fost că zgomotele acelea nu au mai încetat, că el a fost forţat să caute o altă vizuină pentru iernat şi apoi o alta. Şi a mai ştiut, de fapt a mai simţit, ceva începând cu acel moment: teama faţă de oameni…
Asta este povestea pe care mi-am imaginat-o atunci când am auzit că una dintre cele mai mari organizaţii de protecţia mediului desfăşoară ŞI în România o campanie de anvergură. Este vorba de o campanie de informare asupra unui alt lucru deosebit pe care puţini români îl ştiu despre ţara lor: în judeţul Braşov există păduri virgine care au nevoie de salvarea de la sacrificarea fără nicio remuşcare sau milă! Pădurile virgine ale Şincii găzduiesc specii de urşi bruni, capre negre, râşi, lupi, cocoşi de munte, fiinţe de o frumuseţe nemaiîntâlnită care nu se pot apăra. În prezent, WWF luptă pentru obţinerea statutului de protecţie integral atât pentru pădurile Şincii cât şi pentru toate pădurile virgine din România. Mai multe despre pădurile virgine de la noi găsiţi pe www.padurivirgine.ro.
De aceea, Garanti Bank în colaborare cu World Wide Fund for Nature (WWF) desfăşoară o campanie numită “Cu fiecare cumpărătură, salvăm împreună pădurile virgine ale Şincii”. În cadrul acestei campanii banca donează, în numele fiecărui client care solicită un card de credit WWF Bonus Card, 90 de lei către organizaţia de mediu World Wide Fund for Nature (WWF). Totodată, banca va dona un procent de 0,5% din fiecare cumpărătură cu respectivul card către WWF. În plus, primii 350 de aplicanţi la un astfel de card vor primi un certificat care atestă calitatea de susţinător al pădurilor Şincii şi drept cadou un ursuleţul de pluş (mascota) WWF asemănător cu cel de mai jos:
În România există păduri virgine (încă). Banii donaţi către WWF vor fi folosiţi pentru a se obţine protecţie integrală pentru pădurile Şincii, una dintre ultimile păduri virgine din Europa!
Spor la cumpărături şi la salvat ce se mai poate (încă salva)! 🙂
Sursa foto.