Am fost sâmbătă seară la spectacolul de la Teatrul ACT cu acest nume.
Faptul că un actor precum Marcel Iureş apare pe afişul spectacolului ar trebui să fie un motiv suficient pentru a dori sa-l vezi. Ca şi în celelalte spectacole pe care le-am văzut aici, am avut o oarecare senzaţie de déjà vu şi la acest Acasă la tata.
Nu veau să vă dezvălui subiectul piesei, mergeţi să o vedeţi pentru că o să vă pună pe gânduri.
Am avut senzaţia că în procesul de scriere pentru scenariul ăsta, cineva m-a întrebat şi pe mine. Că altfel nu îmi explic cum de lucruri care mi s-au întâmplat în viaţă sunt atât de fidel puse în scenă!
Glumesc, evident că nu m-a întrebat nimeni, asta înseamnă ori că lumea nu e atât de complicată pe cât credem noi şi că de fapt sunt câteva pattern-uri care ni se aplică tuturor, ori că din multitudinea de scenarii posibile, cel jucat la Act mi-a surprins viaţa într-un mod alarmant de fidel.
Morala în mare este aceea că toţi avem nişte părinţi care chiar dacă pentru noi sunt mai în vâstă (noi le spunem batrâni), trebuie să conştientizăm că trebuie să aibă o viaţă a lor, că în principiu nu ar trebui să ne dea noua socoteală pentru alegerile din viaţa lor.
Totodată, noi ar trebui să ştim că ei sunt mândri de noi necondiţionat pe de-o parte şi că aşteptările pe care le au de la noi trebuie interpretate ca susţinere şi nu ca presiune pe de altă parte…
