Paris – Dorin Apavaloae

30.05.2011

Un post de mii de cuvinte – I

Am primit vineri o leapşă onorantă… 🙂

Tomata a fost cea care, intuindu-mi microbul călătoriilor, mi-a retransmis o dulce povară pe care o prinsese la rândul ei din zbor din postul lui Dojo: leapşa ne îndema la inserarea într-un post (cel de faţă), a unor fotografii din peregrinările de peste ani pe care să le considerăm aproape de sufletul nostru.

N-am ştiut iniţial de unde să încep cu această încercare a mea, am zis aşadar s-o fac inginereşte 🙂 .

Am recapitulat locurile pe care le-am vizitat. Cele unde am ajuns, în ordinea în care am ajuns la ele şi de unde am găsit fotografii ce-mi plac: Franţa (Paris), Italia (Roma), Olanda (Amsterdam), Spania (Barcelona), Grecia (Sarti, Salonic), Franţa (Paris). Acestea sunt cele de la care am poze relativ recente. Lista s-ar completa cu Germania (Munchen, Berlin, Nurnberg), Grecia (Halkidiki), Turcia (Antalya, Kusadasi, Istambul), însă de acolo nu am fotografii care să răspundă cerinţelor acestei lepşe, sau nu am deloc, cum e cazul Germaniei sau Istanbulului.

Mă conformez deci cu plăcere şi iată ce scot din cufărul cu amintiri digitale, cu notele de subsol aferente (vă previn că nu sunt grozave din punct de vedere al unui profesionist în fotografie, însă îndemnul fetelor a fost să postăm ce credem că ne e aproape de suflet…):

Asta e prima poză pe care am făcut-o când am ajuns la Paris prima oară, în octombrie 2007. Deşi am visat toată viaţa să ajung la Paris de ziua mea şi atunci era prima oară, am prins o zi mohorâtă şi apăsătoare, apropiată de starea mea generală de spirit de atunci… Peste 3 ani am repetat figura, am fost cu Ciupercutza şi a fost minunat!

O poză pe care o iubesc de asemenea este şi cea care înfăţişează panorama Parisului. Fotografia este luată de la etajul cel mai de sus al turnului:

Chiar e minunat Parisul! Am mers atunci în locuri la care doar năzuiam cu ceva timp în urmă: Hard Rock Cafe, Disneyland sau Grădinile Luxembourg:

În toamna anului următor, 2009, am ajuns pentru prima oară în Cetatea Eternă. În comparaţie cu Parisul care m-a subjugat şi care mi-a răpit iremediabil sufletul, Roma mi-a oferit mult mai puţine emoţii, însă bucuria de a ajunge în locurile acelea pline de istorie şi prezent a fost imensă. Am ajuns astfel în locuri precum Fontana di Trevi sau Vatican, locuri a căror vizitare cu mijloacele mele proprii şi personale, mi-au rămas la rândul lor lipite de retină şi suflet:

A urmat Amsterdamul…! Am mers acolo cu patru buni prieteni pentru o săptămână, ca băieţii. Noi, ca scop oficial al vizitei, ne-am dus acolo pentru concertul U2… A fost un eveniment copleşitor, Amsterdam Arena ne-a surpins plăcut prin tot ce a însemnat organizare, iar cei de la U2, cu un megaconcert, ne-au mers la inimă:

Dar dacă tot ajungeam în ţara lalelelor, nu era păcat să stăm măcar o săptămână? Era! Aşa că am stat o săptămână memorabilă! Mi-a plăcut calmul oamenilor, mi-a plăcut oraşul plin de biciclete, mi-au plăcut acolo locuinţele lacustre şi aerul de boemă şi libertate inspirat de cartierul roşu (The Red Light District) 🙂 :

Şi am ajuns la vilegiaturile de anul trecut, 2010! Am lungit prea mult această postare, drept pentru care am să spun povestea magică din Barcelona, Sarti şi Paris într-un post viitor. Asta şi pentru că în Sarti şi Paris am fost însoţit de Ciupercutza, amintirile sunt dragi şi apropiate, deci ar fi mai mult de povestit… 🙂

Mă opresc deocamdată, vă dau întâlnire în zilele următoare la un alt post de mii de cuvinte. Acesta, pe lângă cele 674 de cuvinte efective, conţine şi 10.000 de cuvinte exprimate prin fotografiile cu care l-am împodobit… 🙂

Pasez leapşa mai departe către Silviu, îl ştiu călător şi pasionat de fotografie, ne va surprinde frumos, am eu aşa un feeling…

19.10.2010

So long Paris!

Scriu la postul asta de pe data de 13 octombrie, am tot lucrat la el si nu am reusit neam sa il termin…

Greu e sa pleci din Paris, şi la propriu şi la figurat!

După patru zile pline de umblat, de mâncat în locuri pitoreşti, de vizitat locuri de legendă şi alte asemenea, vine ziua plecării. Mulţi detestă ziua plecării, mie într-un fel îmi place. Ştiu că ajung la mine acasă, şi unde-i e mai bine omului decât la casa lui? Nasol e însă dacă ai bilete la o cursă low cost, care pentru că e low cost funcţionează pe principiul: “la cât plăteşti mai ai şi pretenţii?!”. Pentru că, dacă la plecarea din Bucureşti spuneam că a fost OK cu Blue Air (în sensul că n-a întârziat decât jumătate de oră), venirea s-a transformat în poveste: trei ore de întârziere la plecare însemnând una peste alta că ne-am trezit la 6:00 am şi am ajuns în Bucureşti la 6:00 pm! Destul însă cu partea umbroasă a aventurii, ăsta e un blog pozitiv, aşa că în continuare vă vom prezenta frumuseţi şi emoţii pozitive!

Prima zi e clară, am descris-o în post-ul anterior dedicat vizitei la Paris.

Ce a urmat va avea descrierea în cele ce urmează.

Aşadar, ne-am început ziua a doua la o cafea în Montmartre (cartierul în care am şi stat):

Am mers apoi la Sacre Coeur, am vizitat şi biserica efectiv, dar am urcat şi sus în “clopotniţa” mare:

Plimbarea a durat destul de mult, am continuat pe jos prin Montmartre, am mâncat sandwichuri de la un magazin cochet şi haios, apoi am mers spre centru, oprindu-ne în Louvre:

În Louvre, mai exact în ceea ce ei numesc Carrousel du Louvre, adică un soi de centru comercial unde sunt prezente cu magazine mari firme precum Apple sau Virgin…:

… am dat de o chestie hazlie care de fapt ne arată cum ştiu profesioniştii să facă bani şi din rahat: o toaletă, toaleta din Louvre, unde, în afară de taxa de intrare de 1 Euro, este un magazin de “obiecte specifice”, de la capace de WC din lemn natural de…, cu preţuri astronomice, evident, până la hârtie igienică cu tot felul de imprimeuri. Cel mai tare exponat la această categorie am considerat că este de departe hârtia igienică ce avea un imprimeu cu… Sudoku! 🙂 Preţul, tot astronomic, al unei role fiind de 9,90 Euro! (aştept comentarii deocheate pe această temă) 🙂

N-am intrat în muzeul propriu-zis în ziua respectivă, ne-am amânat asta pentru a doua zi pentru că, după ce ne-am prostit în Apple Store vreo oră, am realizat că am mai avea pentru vizita efectivă tot vreo oră, şi era păcat să alergăm aiurea. Ne-am îndreptat aşadar per pedes spre Notre Dame, pe cheiul Senei:

După cum se poate vedea şi din imaginile alăturate, am avut o vreme super, în timp ce la Bucureşti erau vreo 8 grade cu ploaie rece, la Paris erau vreo 24-25 cu soare şi cer perfect senin…!

Am traversat apoi Sena spre Cartierul Latin:

…şi am mers spre Grădinile Luxembourg, pe St, Michel, pe lângă Sorbona:

Faza nasoală a fost că Grădinile Luxembourg erau… închise!

Ne-am imbarcat pe metrou de acolo, ne întâlneam cu cineva la un restaurant foarte franţuzesc in Montmartre, lângă noi. Asta a fost a doua zi, joi 7 octombrie.

Vineri am început sănătos: omletă huge şi plimbare pe jos până în Place Pigalle:

Aici am dat de-o chestie super, un fel de telefon public la prima vedere, dar care era de fapt un fel de computer, iPad mai degrabă, cu internet de mare viteză asigurat de Orange, de unde puteai sa consulţi linkuri utile, orice de pe internet, mail şi ce vrei tu din online, totul de la un touchscreen…!

Am plecat de acolo mai degrabă blazaţi, dar ne-am revenit în muzeul erotismului, pe care l-am vizitat la sfatul Monicăi din commenturile la postul meu anterior (thanks Monica!). Fain, nu porn, ci o desfăşurare de exponate din toate timpurile şi locurile, totul referitor la erotism şi cum a fost el perceput şi folosit de-a lungul veacurilor, de către diferitele civilizaţii:

Am plecat spre centru, am aterizat în curtea Palatului Regal, plin la ora prânzului de oameni normali care stateau şi savurau câteva clipe de linişte în natură:

După care, direct în Louvre, vinerea e deschis până la ora 21:00, nu mai spun că e gratuit tot timpul pentru pensionari, studenţi, persoane cu dizabilităţi… Nu pun poze din Louvre, e plin netul, totuşi aş vrea să pun una haioasă (spun haioasă pentru a-mi demonstra marea ignoranţă faţă de o sculptură minunată a marelui Gianlorenzo Bernini, cel care, alături de Michelangelo, pare a fi cel mai prolific sculptor din istorie):

Am ieşit într-un târziu din Louvre, am plecat pe cheiul Senei spre Cartierul Latin, morţi de foame. Am trecut pe lângă multe restaurante pline, de toate naţiile şi care mai de care mai sugestiv denumite:

Am mâncat până la urmă într-un mic bistro cu specific franţuzesc, nu prea ştim exact ce, dar lucruri delicioase… 🙂

Am plecat apoi agale spre Piaţa Bastilia, am trecut peste renumitul pod plin de lăcăţelele îndrăgostiţilor, unde aceştia vin, îşi jură credinţă veşnică, leagă lacătul de grilajul podului şi apoi aruncă cheiţa în Sena:

Am mers mai departe, afară era plăcut, ne-am aşezat pe bordură vis-a-vis de doi muzicanţi ambulanţi si am ascultat o repriza ad-hoc de jazz-rock-rithm&blues minunată…

Am încheiat seara obosiţi morţi în Piaţa Bastilia printre trupe de Street Dance şi lume veselă:

Ziua de sâmbătă nu are mare mare istorie, a fost zi de shopping, am hoinărit prin Galeriile Lafayette vreo 6 ore, şi am încheiat totul pe Champs Elysee la un restaurant foarte fancy…

De duminică nu ştiu dacă vreau să povestesc, Blue Air s-a stricat la final, am decolat cu 3 ore întârziere, am fost ţinuţi în aeroport aproape fără informaţii ca nişte…români. Totuşi sunt de amintit imaginile de lângă minunatul orăşel Tille de lângă aeroport, oraş vizitat în 20 de minute şi care părea idilic cu adevărat în orele dimineţii răcoroase de octombrie:

Am decolat, cu 3 ore întârziere, cum am spus, am avut parte de vreme bună şi în aer, aşa că avem poze şi de acolo! 🙂

Cam asta a fost aventura pariziană, a fost frumos, am avut noroc de vreme bună, de hotel super (Comfort Inn Saint Pierre). Credeam că amintirile se vor estompa, pentru ca postul ăsta trebuia scris de vreo săptămână (de fapt atunci a fost început, dar ştiindu-l stufos mi-a cam luat din spor), însă azi, retrăind prin poze şi cuvinte totul, mi s-a părut că totul e la fel de viu şi luminos ca atunci când s-a întâmplat.

Ufff! Gata! Nu-mi vine să cred, am terminat postul cu Paris!

28.09.2010

Există un Paris nevăzut de turişti?

…abia aştept să revăd Parisul! Ştiu, e mare, a imens, e frumos, e impunător, are tot ce trebuie pentru a ţi se lipi de suflet, şi poate de aceea nu mă mai pot gândi la altceva.

Am o provocare pentru voi, cititorii mei:

Se dă un oraş, în cazul nostru Paris. Vă postez şi o poză din Turn ca să vă fie mai uşor. 🙂 :

Plec la Paris anul ăsta exact de ziua mea. Vreau să ajung acolo, să îl respir, să îl simt, să mă transform pentru câteva zile în ghidul lui pentru Ciupercutza. Vom zbura cu Blue Air, sper să n-avem surprize, eu de obicei am fost ferit de aşa ceva, dar cine ştie. Oricum ar fi însă zborul, numai ideea că la capătul celor trei ore ne aşteaptă Parisul ne linişteşte.

Eu am mai văzut Parisul în 2007, am trecut testul noului venit, acum am să-l revăd aproape cunoscându-l, nu?

Şi acum provocarea: în afară de obiectivele “clasice” aştept de la voi sugestii de obiective de vizitat. Ceva nou însă, nu foarte turistic, un restaurant fain, o locaţie ferită de aglomeraţiile turistice, înţelegeţi voi! Nu avem multe zile la dispoziţie, e mai mult un weekend prelungit (de miercuri până duminică), nu o să alergăm neapărat să murim pentru a bifa toate tablourile din Louvre, dar am vrea să gustăm şi din Parisul care nu apare în ghidurile turistice.

Nu am mai fost până acum niciodată în vreun oraş străin cu intenţia de a-i vedea anumite locuri ştiute şi frecventate numai de localnici, însă ştiu că ele există în Paris ca oriunde în lume. Oamenii tind să păstreze aceste locuri departe de ochii scrutători şi de multe ori indiscreţi sau deranjanţi ai turiştilor şi, deşi Parisul e un oraş parcă gândit spre a fi o atracţie turistică, nu mă îndoiesc că are şi astfel de locuri. Şi mai ştiu că mult din aerul sau unicitatea unui loc sunt date de oamenii normali, de cei care îşi trăiesc viaţa între zidurile acestei cetăţi majestuoase.

Tot ce a dezvăluit până acum Internetul pentru mine apropos de Paris promovează un loc, un hotel, un restaurant, un muzeu sau o atracţie clasică. Vreau mai mult de la Paris, ştiu că poate, mă ajutaţi? 🙂

14.09.2010

Nu-i uşor…

…să poti scrie după aşa o vară neaşteptat de frumoasă…!

Nu-i uşor să laşi criticile, multe-puţine câte au fost după primele posturi şi să îţi iei inima în dinţi pentru a reumple o pagină albă cu simţăminte! Dar nu mă vait, în principiu tot ceea ce ţine de viaţa de zi cu zi are frumuseţe şi farmec! Aşa că iată-mă iar în faţa voastră dar şi în faţa mea cu noi gânduri.

Am în faţă o toamnă ce se anunţă frumoasă şi e bine, am înapoia mea o vară vrăjită şi e minunat. Am fost binecuvântat să văd locuri minunate şi aştept cu înfrigurare să revăd Parisul la începutul lui octombrie… Vreau să pot să îl redescopăr ca şi cum nu l-am mai văzut şi în acelaşi timp ca pe un prieten drag sufletului meu.

Mi-a fost dat să mă reinventez în ultimul an şi ceva şi de asemenea a trebuit să (re)descopăr lumea din jur cu mereu alţi ochi şi alte exclamaţii de surprinzătoare plăcere.

Am întâlnit oameni buni, oameni răi, oameni ciudaţi şi singuri sau oameni înconjuraţi de prieteni care m-au acceptat cu drag în cercul lor.

Am trăit dezamăgiri surprinzătoare dar şi surprize schimbătoare de viaţă în decurs de zile.

Am descoperit natura umană parşivă sau sinceră şi de fiecare dată am crezut cu o naivitate impardonabilă că am văzut totul.

Am primit lovituri sub centură dar şi aprecieri valorizante care mi-au deschis sufletul şi mi-au schimbat viaţa în bine.

Mi-au plăcut toate pentru că am înţeles după fiecare că lumea este atât de diversă şi de neâncadrabilă în tipare încât este neproductiv să încerci să faci asta…

Nu deţin vreun adevăr, însă nişte reacţii umane ce mi s-au dezvăluit în perioada asta m-au avut ca spectator (sau mai degraba ca actor în distribuţia lor) şi, ca un fan împatimit al seriei Star Wars, spun mulţumit că e minunat să fii de partea bună a Forţei, fie că forţa asta e iubirea, mulţumirea de sine, sau orice alt gând sau sentiment pozitiv.

Spre deosebire de parea cealaltă, mereu supărată şi schimonosită, mereu cu ochii în grădina şi la capra vecinului, cea care se imaginează la limita superioară a dezvoltării intelectuale, care se chinuie să demonstreze lumii perfecţiunea sa autoproclamata… Partea aceea a Forţei a incercat să mă atragă odată, nu vreau acolo, nu îmi pot face un ţel din viaţă din găsirea imperfecţiunii lumii! Dumnezeu a creat ceva minunat, nu e păstrat la fel de oameni (asta e deja altă idee), dar nici nu e sănătos pentru creieri să îi şi facem o proiecţie morbidă! Nu dau sfaturi acestor oameni, însă chiar aş vrea să se consemneze că nici eu nu aştept sau nu doresc vreunul de la ei…