Am văzut aseară piesa Moartea unui comis voiajor la Teatrul Bulandra. Am văzut acest spectacol într-o zi de sărbătoare pentru teatru, ieri fiind Ziua Mondială a Teatrului, iar la începutul spectacolului teatrul Bulandra a avut şi un mesaj special pentru această zi din partea doamnei Jessica A. Kaahwa! Frumos!
Urmăream de ceva vreme să văd piesa, am prins bilet la noroc acum câteva săptămâni şi nu am regretat că am mers s-o văd.
Voiam să văd acest spectacol, este spectacolul despre care marele Victor Rebengiuc spunea undeva că e cea mai bună piesă de teatru jucată de domnia sa în toată cariera.
Şi avea poate dreptate. Este un spectacol greu, profund care face o analiză punctuală (dar care poate fi uşor generalizată) a societăţii contemporane.
Acţiunea se petrece în New York-ul relativ contemporan, iar viziunea marelui Arthur Miller asupra dramelor interne din fiecare familie a zilelor noastre te pune în faţa unei avalanşe de adevăruri de spre propria persoană, propria familie, proprii prieteni sau cunoscuţi.
Toţi avem vise pentru cei din apropierea noastră, toţi avem năzuinţe la care tânjim şi pe care sperăm că le vom realiza cu ajutorul lui x sau y… Ghici ce? Nu se realizează nimic mare în zilele noastre (şi când spun mare mă refer la MARE), cu ajutorul sau sprijinul altora (sugerează autorul)!
Am ieşit de la spectacol cu un ochi plângând şi cu unul râzând. Până la urmă asta înseamnă perfecţiunea în dramaturgie, nu? Asta pentru că mi-am dat seama că putem fi în situaţia personajului principal care şi-a făurit toată viaţa vise pe seama copiilor săi, vise bazate pe utopii ale vieţii sale lipsite de valoare pentru cei pe care el credea că se bazează.
Omul ăla, ca şi alte milioane de oameni, a crezut că va avea nişte copii care atunci când vor creşte mari se vor realiza, vor fi cineva, vor fi oameni cu care se va mândri. El se amăgeşte toată viaţa sa că cei cu care a interacţionat toată viaţa îl vor preţui cândva, ca prin munca lui de-o viaţă se va impune oricând în faţa oricui.
El îşi clădeşte un viitor utopic pe un prezent poleit cu astfel de amăgiri. Greşeşte poate, bazându-se pe altcineva decât pe el. Greşeşte poate, crezând că sinucigându-se oferă o şansă unuia din copii să aibă un bun punct de pornire în afacerea vieţii.
Spun că greşeşte pentru că poate copii lui îl vor mai degrabă lângă ei, sau poate pentru că ei nici cu 20000 de dolari nu vor reuşi să pornească o afacere care să-i pună la adăpostul grijilor. Şi asta pentru că el nu comunică cu ei. El face ce crede el că ar fi bine pentru copii. Ori asta de multe ori ţi se poate întoarce împotrivă. Pentru că pot fi copii care să dorească mai mult păritele lângă ei decât banii din asigurarea lui de viaţă.
Piesa are un puternic accent mercantil tipic american. Şi nu spun asta la modul negativ. Acest tip de mercantilism si materialism a făcut practic din America forţa care este astăzi. Dar ca în orice proces de o asemenea anvergură, au existat şi victime colaterale. Comis-voiajorul nostru este una din acestea. America a fost făurită din vise. Dar din vise individuale! America a ajuns aici cu individualităţi precum Bill Gates, Steve Jobs, chiar şi Hugh Heffner, de ce nu?
Ei sunt reprezentanţi ai visului american pur şi al modului în care acesta reuşeşte: pe cont propriu. Ei sunt antreprenori de succes, oameni cu un vis sau o idee pe care au aplicat-o şi urmat-o până la obsesie. Nu au avut poate niciodată intenţia să apeleze la o cunoştinţă sau un prieten al unui prieten pentru a reuşi în viaţă. Nu pentru că au fost conştienţi de teoria asta de la bun început, ci pentru că pur şi simplu aveau chemarea să o facă.
Cam astfel de idei şi întrebări poate naşte o asemenea piesă care la prima vedere poate fi tratată ca o performanţă actoricească extraordinară a lui Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ sau Şerban Pavlu.
Este o performanţă a acestora, fără îndoială. Mariana Mihuţ se înţelege din ochi cu soţul ei, iar genialul Rebengiuc ştie să opună în valoare pe partenera sa de viaţă într-un mod unic. Pare că au rămas acelaşi cuplu solid de scenă care ne încânta în Scrisoarea pierdută a lui Caragiale pusă în scenă la Naţional acum mai bine de douăzeci de ani!
Ieşi tulburat deci de la Moartea unui comis voiajor. Te pune pe gânduri tema spectacolului şi evident că trebuie văzută această capodoperă actoricească!
Mergeţi dar să-l vedeţi!
Sursă foto.