Am câţiva prieteni în State care acum patru ani erau furioşi că ieşise Obama preşedinte. Nu ştiu, la ora la care scriu aceste rânduri, dacă sunt şi acum furioşi, că s-a reales, sau au fost printre cei care l-au ales efectiv. Tot ce ştiu e că anul ăsta America a avut o alegere poate mai dificilă decât acum patru ani.
Anul ăsta au trebuit să aleagă între un candidat de culoare (cu care erau cât de cât obişnuiţi) şi un adept al bisericii lui Mormon. Grea alegere sau poate o alegere normală dacă stau să mă uit înspre cifrele ce-mi indică de exemplu că populaţia hispanică l-a preferat pe Obama în proporţie de 75%… De asemenea, diferenţa dintre cele 50 de procente de anul ăsta şi cele 53 cu care a câştigat este dată şi de faptul că procentele de alegători de culoare care l-au preferat pe Obama au scăzut.
Pentru noi, ca ţară, vocile spun că ar fi fost mai bun Romney. Nu sunt un fin cunoscător al politicii pentru a afirma asta, însă probabil aşa este. Pe de altă parte, Obama nu poate fi acuzat de mişcări greşite pe perioada mandatului său, mişcări care l-ar fi putut duce la pierderea celui de-al doilea mandat.
Oricum, de aici, reticenţa cu privire la România se va menţine, asa şi din cauza faptului că pe Dâmboviţa totul este un bâlci murdar cu care nu-şi va pune mintea nimeni serios pe această planetă.
Atâta vreme cât nu ne vom da seama că drumul pe care mergem, acela călduţ, fără riscuri momentane, care însă pe termen lung este dezastruos, nu vom putea ridica pretenţia să fim băgaţi în seamă. Vom continua să fim luaţi în calcul ca gazdă a unui scut antirachetă periculos, vom continua să fim storşi de resurse precum ţările din Orientul Mijlociu, în vreme ce vom asista mulţumiţi la aceste semne de bunăvoinţă.
Vorbeam acum ceva vreme cu cineva care îmi spunea că Albania nu a împrumutat nimic de la FMI sau Banca Mondială, că nu vrea în UE, că a reuşit să se gospodărească în aşa fel încât a supravieţuit crizei şi nu are grijile pe care celălalte ţări din zonă le au. Pentru că au fost serioşi, pentru că şi-au fixat obiective pe care le-au respectat, pentru că nu şi-au făcut autostrăzi la preţ triplu ca noi, şamd.
Noi ne uităm cu jind spre America însă nu ne dăm seama că singurii care ne pot ajuta sunt… politicienii români. Evident că nu aştia care populează acum scena politică ci unii mult mai serioşi la care însă, în România, nu putem decât să visăm.
Mă uitam la discursul de mulţumire pe care l-a ţinut Obama în Chicago, după ce a fost sigur de victoria de anul ăsta. A vorbit liber mai mult de jumătate de oră. A abordat toate temele din campanie, de la imigraţie până la problema resurselor proprii, fără să uite să-i mulţumească soţiei sale. Mă gândeam că, din cunoştinţele mele, în România nu există un politician care să poată face faţă unui astfel de discurs.
Lui Obama nu îi va fi uşor de-acum încolo, sunt obstacole atât de mari cu care va trebui să aibă de-a face încât probabil mulţi nu şi-ar fi dorit un al doilea mandat în locul său. Are de făcut ceva cu oamenii lăsaţi fără case de Sandy, are de făcut ceva cu şomajul, cu imigraţia, cu scumpirea carburanţilor şi lista e lungă.
Vom trăi şi vom vedea ce se va mai întâmpla, pentru moment, ca de obicei, nu avem ce face decât să spunem: “Doamne-ajută!”
Hai, v-am pupat! 😉
doar ca albania totusi vrea in ue…