Citesc astazi de dimineață în Gândul o știre care pe mine personal, în vuietul tuturor celorlalte știri cu maidanezi, cianuri, demonstranți și toate cele, m-a siderat: Maestrul Mitică Popescu a fost deținut politic între 1958 și 1961 pentru vina de a nu-și turna niște prieteni!
E pentru prima oară când aud asta, m-am mirat pentru că în mod normal (în normalitatea cu care din păcate ne-am obișnuit în zilele noastre), ar fi trebuit să auzim, cu titlu de autopropagandă de la un om de primă mărime al vieții artistice românești, detaliile gulagului vieții acestui om.
N-am auzit, el n-a ieșit în față să se bată cu cărămida-n piept nici după ‘ 89 nici după aceea așa cum au făcut-o, mai mult sau mai puțin îndreptățit, mulți alții de-atunci.
Și am stat să mă gândesc: oamenii care cu-adevărat au suferit nu sunt acolo în Parlament! Oamenii care au mâncat nimic cu bătaie cruntă preț de ani de zile din partea comuniștilor nu fac din asta caz. Mă refer la Oameni, cu o mare. Pentru că Mitică Popescu, pe lângă un actor mare, un talent înăscut, e și un om mare!
Lui nu i-a trebuit celebritatea de victimă a comunismului, lui i-a fost de-ajuns să știe el și sufletul său cât a pătimit. Și dacă nu era scormonirea dosarelor torționarilor închisorilor comuniste, n-am fi aflat nici acum, după 23 de ani!
Nu știu dacă ideea ce m-a împins să scriu acest post a reieșit limpede din aceste rânduri, cert este că atunci când descoperi un om atât de mare ascuns aproape timid într-un artist de o asemenea dimensiune, pur și simplu îți revine speranța în luminița de la capătul tunelului…
Hai, v-am pupat! 🙂