Nu ştiu la alţii cum e însă televiziunile noastre au, de câţiva ani buni, un singur ţel aparent: să trezească emoţii. Cu cât mai mari şi mai intense, cu atât mai bine pentru ei. E oare bine şi pentru noi? E oare bine ca, după un bombardament mediatic de acest gen să ajungem să nu mai putem fi impresionaţi decât de lucruri extreme?
Emoţiile cu care suntem bombardaţi din toate părţile acţionează ca un drog asupra creierelor noastre şi ajungem să vrem din ce în ce mai multe. Dacă acum câţiva ani ceea ce vedeam la Ştirile de la ora 5 ni se păreau grozăvii subumane, acum sunt întâmplări de viaţă. Am ajuns să vedem emisiuni unde protagoniştii încearcă la intensitate maximă toată gama de emoţii în două trei minute. Şi ne plac!
Suntem din ce în ce mai imuni la tresăririle primare, vrem emoţii extreme în emisiunile live, vrem sânge pe pereţi sau mult sex în filme, vrem totul la extrem.
Copiii noştri nu mai sunt impresionaţi de cărţile de căpătâi ale copilăriei noastre, ceea ce ne încânta pe noi în Elevul Dima dintr-a şaptea a lui Drumeş este pentru ei imposibil din moment ce la vârsta personajului din cartea amintită ei fac demult sex in toaletele liceelor…
Nu avem ce face, unii dintre noi aleg să nu se mai uite la televizor. Nu ştiu dacă asta e o soluţie, atâta vreme cât nu renunţi la Internet sau la celelalte canale de comunicare.
Eu sunt frapat doar de extremismul ce se abate asupra creierelor noastre şi am vrut să-l semnalez. O fi bun, o fi rău, om vedea!
Hai, v-am pupat!