Am văzut zilele-astea “Din dragoste cu cele mai bune intenţii”. E un film românesc, nu e lansat chiar foarte de curând, însă acum am apucat eu să-l văd.
Măi oameni buni, filmul e grozav! Nu ştiu dacă să vă dezvălui ce conţine dar filmul ăsta ne cam pune pe gânduri pe noi, pe băieţi în special şi pe cei de-o vârstă cu mine în general.
Nu comentez nimic la capitolul regie, actori sau scenariu, că n-am ce (adică n-am ce să spun de rău).
Ideea filmului e simplă şi cred că ne trece tuturor celor de vârsta noastră prin cap cel puţin odată pe săptămână: “într-o zi voi primi un telefon ce-mi va anunţa că un părinte (în cazul filmului – mama) sau un bunic, are o problemă de sănătate gravă”.
Ştiu, unora chiar ni s-a întâmplat, probabil că au trecut cu bine de momentele critice. În film este tratată reacţia puţin exagerată a personajului principal care se loveşte de un accident vascular cerebral păţit de mama lui.
Frumuseţea filmului constă însă în această îngrijorare puţin exagerată a personajului principal vis-a-vis de eveniment şi mai ales de perspectiva agravării accidentului. Vedem în grijile lui toate grijile noastre pentru părinţii sau bunicii noştri, griji pe care nu mereu le conştientizăm sau pe care le ţinem ascunse cu grijă într-un colţ de suflet.
Nu ştiu ce e mai real în film: faptul că oricine se poate regăsi în postura eroului nostru, sau mesajul subliminal pe care filmul încearcă să ni-l transmită.
Pentru că eu am detectat un asemenea semnal şi l-am şi tradus: “tu când ai vorbit ultima oară cu părinţii tăi sau când i-ai vizitat? Fă-o mai des de-atât, va veni vremea să-ţi doreşti mai mult ca orice pe lume să poţi face asta şi nu vei mai avea cum!”