Despre şefi

În ultima vreme am asistat la mai multe situaţii în care cei cu care discutam îmi semnalau o situaţie cu care nu ar fi trebuit să mai avem de-a face: “şeful meu este atât de slab pregătit profesional, încât toată lumea se întreabă cum de a ajuns în poziţia respectivă”. Şi nu e vorba de oameni care lucrează la stat, am observat asta inclusiv la corporaţii.

Sunt oameni cu funcţii înalte în companiile la care lucrează, oameni  care pun subalternilor lor nişte întrebări la auzul cărora aceştia rămân blocaţi. Sunt idioţi care nu ştiu să insereze o coloană într-un raport de Excel, sunt cretini care nu ştiu să folosească un computer… Ei sunt şefii zilelor noastre. Sau aşa numitul Top Management! Nu sunt situaţii singulare, multă lume am auzit plângându-se de acest fenomen.

Aceşti şefi sunt în general oameni cu vârsta peste 45 de ani şi după ce că sunt de modă veche, în loc să încerce să se modeleze ei după noile stări de fapt, au tendinţa să modeleze ei societatea după ei.

Evident că dacă nu sunt numiţi pe criterii politice sunt numiţi pe alte criterii clar diferite de criteriul competenţei. Sunt doar unchiul, mătuşa, nepotul, vărul, finul cuiva! Asta dacă nu sunt trimisul special al partidului care guvernează la momentul respectiv ţara.

Sistemul pe care lumea îl botezase pe vremea lui Ceauşescu PCR (Pile, Cunoştinţe şi Relaţii) îşi trăieşte anii de glorie în România zilelor noastre. Interviurile se fac de formă, angajările la fel, cei care muncesc cu adevărat în astfel de organizaţii sunt cei care preiau şi sarcinile acestor fericiţi.

Ei nu vor şi de fapt nici nu ştiu să muncească conform funcţiilor de pe urma cărora de multe ori câştigă ridicol de bine, nu sunt oameni progresişti decât în măsura în care progresul se numeşte o maşină mai puternică cu care să-şi ducă progeniturile la şcoala de fiţe sau o vilă la marginea oraşului, mai mare decât a vecinilor.

Nu prea au viaţă socială, nici nu prea ştiu să se distreze altfel decât prin chiolhanurile pricinuite de team-buildinguri sau reuniuni cu specimene din aceeaşi specie.

Din păcate însă ocupă poziţii din ce în ce mai importante şi mai determinante pentru viaţa noastră… Nu ai cum să nu te întristezi văzându-i cum se înmulţesc, nu ai cum să nu întrebi văzând astfel de specimene: “cu ce am greşit noi ca naţiune oare, că de aproape 70 de ani suntem conduşi de la rău spre mai rău de semianalfabeţi şi semidocţi care ne fură, ne înşeală, ne mint?!”.

Evident că există şi reversul pozitiv al medaliei, evident că sunt şi oameni potriviţi în posturi de conducere. Am însă senzaţia că totuşi sunt din ce în ce mai puţini numeric sau că posturile cele mai importante nu ale lor sunt…