Îmi dă încă fiori ziua asta…
Pe 22 decembrie 1989 eram la Piteşti, aveam 16 ani, eram familiarizat cu mizeriile pe care trebuia să le suportăm aiurea. Nu am ieşit zile întregi din casă, am stat lipit de televizor privind neîncrezători şi speriaţi ce se petrecea în Bucureşti. Eram atât de îndoctrinaţi încât eram convinşi că n-avea cum să iasă treaba. Aproape că ne aşteptam să se termine şi să se instaureze un soi de teroare generalizată. Nu ascultasem Europa Liberă, nu ştiam nimic noi copii, pe 22 ieşisem la bătut covoare, şi un vecin care venea alergând cu sifoanele pline striga “A fugit Ceauşescu cu avionul în China!!!”. Iniţial nu am înţeles, curtea blocului s-a golit, nu mai ştiu nici dacă am luat covoarele de pe bară…
Ce-a urmat se ştie, am trăit ce a trăit toată ţara în faţa televizorului, am trăit prima revoluţie televizată.
Ne-am trezit undeva pe 25-26 decembrie. Era un sentiment ciudat de “şi-acum ce facem?!”, pentru că pur şi simplu învăţasem să ni se spună ce să facem… Şi pe fondul ăsta a intrat Ilici. Restul se cunoaşte…
Nu oameni buni, nu a fost mai bine pe vremea aia, nu era nimic bine atunci, era frică peste tot în principal. Nu mai vorbesc de foame, umilinţă sau Securitate! Pentru că şi în acestea tot frica era sentimentul predominant. Am trăit într-un regim impus de nişte nenorociţi inculţi şi îmbuibaţi, de nişte non-valori. Nu spun că acum e altfel din punct de vedere al conducătorilor. Diferenţa este că acum nu am mai fi în stare noi, poporul ăsta, să mai facem aşa o revoluţie. Suntem prea divizaţi. Atunci frica a fost cea care ne-a ţinut tăcuţi, dar şi cea care ne-a dat aripile inconştienţei pentru a duce la capăt aşa ceva.
Nu îmi dau seama dacă acest post are vreo coerenţă. Ştiu că au murit oameni pe bune pentru ca noi să putem să vorbim sau să călătorim liber azi. Dumnezeu să-I odihnească în pace!
PS: Astăzi la ora 19:00, în rond la Universitate lumea se adună pentru un moment de reculegere şi pentru a aprinde o lumânare în amintirea eroilor noştri…